Fii nebunia mea

Ce-ar fi sa ma iubesti? Sa ma duci in univers..sa navigam pe o stea…si sa-mi spui ca sunt iubirea ta…Sa-mi spui ca sunt singurul baiat pe care ai putut sa il iubesti atat?…Hai sa navigam pe curcubeu…sa traim fiecare culoare a lui..si sa ne iubim la soare….sa luam meteoritul si sa cadem in mare…sa navigam pe ocean…sa ne plimbam pe valuri…sa ne sarutam sub apa…sa visam la noi doi cum vom sta la batranete povestindu-le nepotilor cat ne iubim…de ce nu ma duci in infinit??sa ne iubim in nori si sa visam cum ne tavalim in aer…sa-ti sarut gatul…si buzele ce ard alaturi de mine…vreau sa fii lumea mea…iar eu universul tau… hai sa fim noi…cei doi copii ce se iubesc mereu….sa ne certam unul pe altul cand gresim…si sa ne impacam facandu-ne sa ne pierdem pe iarba verde…. iubindu-ne in ploaie si in soare…

Cand se cutremura pamantul..noi sa ne strangem in brate si sa ne juram iubire…sa-mi uit dragostea la tine…si sa imi pierd mintea fara tine….daca as putea sa te iau de mana cand toata lumea se uita la tine… si sa-ti spun ce simt pentru tine…sa iti spun ca vreau sa fiu cu tine in toate anotimpurile de azi inainte…sa-ti spun ca nu vreau sa irosesc nici o clipa fara tine…vreau sa ma trezesc cu tine..sa traiesc cu tine…. sa zambesc cu tine…sa nu pot trai fara tine…fara mangaierea ta…fara sarutul tau… fara parul tau…fara respiratia ta…fara offul ce-l simt cand ne dam drumul mainilor…vreau sa fii sangele meu… vreau sa fii acea inghititura de vin dupa o lunga calatorie in desert…vreau sa fii in sangele meu….sa vreau sa imi intri mereu in vene…. sa nu lipsesti niciodata…sa stam intinsi pe o petala si sa ne pierdem hainele in vant…fii iubirea mea!fii tot ce vreau eu…si o sa fiu ce vrei tu!

Te strig… te chem…
Vreau sa-ti privesc ochii stralucitori… pentru ca asa simt ca imi va fi mai bine… Vreau sa-ti simt inima langa inima mea… Vreau ploaia mea curata… apa din fantana de suflet… apa de cuvinte ce imbraca iubirea lumii… si mai ales, iubirea noastra… Vreau sa ne ridicam spre stele si de acolo sa colindam printre ele, cu sufletele pline, eu de-al tau si tu de-al meu… Vreau sa-ti simt fericirea, sa-mi inabusi cu un sarut suspinul, sa ma ascunzi in palma ta si noaptea mea sa se sparga in luceferi de zi, iar ochii tai, sa-i simt mirati de propria mea uimire… Am nevoie si ziua de lumina lor… din zi ii cunosc, din noapte nu tin minte decat un licar… Tu m-ai invatat cu iubire… sa uit atatea…sa cred atatea…Avem timp prea putin… Ne uneste-o iubire? ne desparte un destin?… Te strig… te chem… ca sa-mi fii aproape, tarziu in noapte, cand mii de fulgere despica norii…Vreau sa fii langa mine, sa-mi alungi nelinistea… Te strig… te chem… iti soptesc numele, strangand din pumni… numarand tunete in gand… Te chem sa ma tii in brate, sa-mi alungi intunericul, sa-mi alungi spaima de furtuni… Numai tu sa ma alini, sa-mi razbuni noptile in care mi-am cantat povesti de iubire…Vreau sa ma tii de mana… asa voi sti ca nu ma vei pierde… ca nu ma voi rataci… vreau sa-ti mangai sufletul… asa voi sti ca nu vei mai pleca de langa mine… As vrea sa fim numai noi doi, nascuti din ploi… Sa ramanem noi, cei ce am stiut pe ce drum sa pornim… si mai ales alaturi de cine sa-l parcurgem… sa fim doua picaturi de ploaie… intr-o lacrima de iubire… Te chem, sa-ti mangai chipul cu privirea, iar in ochii tai limpezi sa incerc sa descopar lumea din interiorul tau… Te chem sa-ti simt bataile inimii si as vrea ca adierea rasuflarii tale s-o am aproape de mine… As vrea sa-ti aud glasul, sa-ti vad zambetul, sa simt o calda traire din care sa nu vreau sa mai ies niciodata… Te chem sa-ti simt sufletul aproape si as vrea sa-l privesc infiorat de sarutarile mele, sa te strang in brate si sa te sarut pana cand din unirea noastra sa nu se deosebeasca… cine esti tu si cine sunt eu… Gandul meu se indreapta spre un loc necunoscut, luminat de un luceafar ce nu-si cunoaste soarta… Te simt aproape, tot mai aproape, dar tot mai sus te inalti, cu aripi de dragoste si dor, iar eu raman cu o speranta…ca vei veni… As vrea sa te simt in brate, dar un vis ne desparte… Un mic zgomot, o rasuflare calda, emotii… si o mana care ma atinge… Tresar…esti tu! O dorinta ne-mplinita, o sete care ucide, o adiere, ma cuprinde… Un alt decor in care tu esti singurul meu univers…Traim intr-o lume care nu intelege, care ridica din umeri, priveste intrebatoare, cu nedumerire sau indiferenta, cu admiratie sau dispret… intr-o lume prea grabita, in care zambetul, bunatatea, intelegerea, iubirea sincera, sunt tot mai rar intalnite… Te chem si te vreau langa mine, azi mai mult ca ieri, pentru ca langa tine, viata mi se pare o vesnica primavara, un cantec de bucurie, cu zile senine si nopti minunate… si vreau sa mi se para mai buna si mai frumoasa… iar lumea in care traim va trebui sa inteleaga ca indiferenta si nedumerirea nu-si au locul aici… Simt o atingere…imi mangai fata, vreau sa ma lipesc de pieptul tau si tresar…Te chem sa-ti ating inima cu adierea calda a iubirii care traieste in inima mea, sa-ti umplu sufletul de frumusetea gandurilor mele, sa te iubesc, caci mi-e dor de iubirea ta, iar scanteia apropierii ce aduce lumina dragostei… e scanteia ce s-a stins in lumina noptii si care reapare in toata splendoarea ei pentru a exprima ceea ce cuvintele nu pot…

Published in: on 12 Octombrie 2011 at 00:00  Comments (3)  

Ce este singuratatea?

Singurătatea este un cuvânt simplu în spatele căruia se ascunde o noţiune cât se poate de vastă. Ea poate implica într-un anumit grad şi alte concepte care îi pot extinde sau particulariza sensul, cum ar fi cel de neînţelegere, cel de unicitate sau de cel de izolare. Totul se adaptează, se pliază pe profilul şi personalitatea fiecărei fiinţe înzestrată cu un anumit nivel de conştiinţă.

Singurătatea e un defect al realităţii în care trăim, sau, dacă ar fi să privesc lucrurile dintr-o perspectivă pur umană, este un atribut întâlnit chiar la baza cărămizilor biologice care ne alcătuiesc – este înscris în genele noastre. Desigur, în funcţie de mediul în care trăim şi de specificul stimulilor care ne asaltează pe parcursul minunatei (sau mai puţin minunatei) experienţe numite viaţă, acest defect poate fi mai mult sau mai puţin vizibil în cadrul sinelui.

Poate că uneori nu ne simţim singuri din simplul motiv că nu putem percepe acest concept. Poate că uneori nu ne simţim singuri, pentru ca avem o familie iubitoare care ne împlinesţe toate dorinţele şi ne asigură fericirea. Poate că uneori nu ne simţim singuri, pentru ca avem prieteni buni care ne înţeleg şi în compania cărora putem trăi clipe fericite.

Dar dacă toate acestea nu ar exista? Sau mai mult, dacă toate acestea ar exista doar pentru o perioadă scurtă din viaţa noastră, urmând cursul normal de degradare al tuturor lucrurilor şi fiind în cele din urmă pierdute pentru totdeauna… doar nişte amintiri dintr-un trecut îndepărtat? Cât de evident ar fi atunci acel defect care ne pândeşte de după fiecare colţ al existenţei, respirând alături de noi, curgându-ne prin vene?

Singurătatea e o metastare mult prea pretenţioasă, pentru că cere în acelaşi timp (pentru a fi alungată) întelegere, regăsire şi prezenţă fizică. Pentru că se întinde pe multe planuri care rareori pot fi asigurate simultan. Putem spune că, într-o anumită măsură, suntem singuri (cel puţin) pe tot parcursul existenţei noastre.

Singurătatea e acolo când ne simţim atât de rău încât am da orice pentru un sentiment de alinare, e acolo şi când trăim cele mai intime clipe de plăcere. E acolo când suntem înconjuraţi de oameni şi este acolo şi când ne concentrăm pe orice alt lucru pentru a îi diminua efectele. Aşteaptă, urmăreşte… ca o parte din noi ce răsare din fiecare ungher al realităţii. Singurătatea e în departare, dar şi în apropiere. Te aşteaptă şi în braţele cuiva, chiar şi în cele mai calde circumstanţe – ea nu discriminează între împăraţi sau cerşetori. E în ochii care îţi spun ”te iubesc” fără să relizeze ceea ce eşti şi e uneori şi în superficialitatea cu care te tratează cei care au puterea de a te afecta.

Dar e un lux? E mai puţin singur omul care îşi ignoră starea şi acţionează independent de ea? În mod cert nu este, dar cel puţin el nu îi resimte efectele, aşa cum nimeni nu poate resimţi efectele unui lucru pe care îl ignoră în totalitate. Şi deci e mai bine să te prefaci că nu eşti singur, să îţi imprimi prin autosugestie faptul că întotdeauna ai ceva sau pe cineva alături de tine, că orice s-ar întâmpla niciodată nu vei fi pe cont propriu?

Poate că nu este nevoie să foloseşti acea auto sugestie, pentru că dintr-un anumit punct de vedere toţi suntem parte a unui întreg interconectat, toţi ne întregim, aşa cum piesele unui puzzle se unesc pentru a forma o imagine completă. Şi totuşi e această imagine completă ceea ce căutăm… sau din perspectiva unei singure piese a puzzle-ului toată împlinirea singurătăţii o constiutie acea piesă adiacentă care care ne completează prefect conturul? E o întrebare la care fiecare trebuie să găsească un răspuns, fie el de doar de formă sau unul plin de sinceritate şi adevăr.
 
Ca orice defect, sigurătatea ne aminteşte în primul rând de cauza principală a oricărei consecinţe pe care o imprimă: fragilitatea umană. Da, chiar şi cel mai puternic şi intangibil om pe care vi-l puteţi imagina este înfrânt în cele din urmă de timp, de sentimente, de dorinţe, de instincte – de propria sa natură. E un lucru pe care mulţi nu îl realizează decât atunci când apar adevăratele probleme în structura realităţii lor, atunci când sentimentul vag de imortalitate şi omnipotenţă dispare subit.

Imaginaţi-vă o trestie care împotriveşte de una singură unui vânt ce nu ar putea fi domolit nici măcar de un munte. Acea trestie sunteţi voi, care, ca orice om, trebuie să ţineţi piept unor lucruri infint de puternice, care deseori nu depind de voi, care se nasc din lucruri mult mai mareţe, dincolo de orice control uman… şi care uneori distrug sistematic sau instantaneu tot ce aveţi mai drag pe lume.

Sunt sigur că voi fi acuzat de pesimism, dar nu pot decât să accentuez natura obiectivă a observaţiilor şi menţiunilor mele. Am tratat un subiect care în mod implicit presupunea o anumită perspetivă sumbră şi căruia chiar nu îi pot găsi, trăgând o linie de total, vreo consecinţă favorabilă, nici dacă m-aş afla în cea mai optimistă stare posibilă.

Partea luminoasă a lucrurilor rezidă totuşi în speranţa unei ameliorări. Sper că într-o bună zi toată lumea să găsească acel ceva, acea circumstanţă care va le va ameliora singurătatea atât de mult încât prezenţa ei să nu mai fie simţită, sau cel puţin să nu le afecteze structura afectivă. Dar chiar şi acolo, în acel loc, nu uitaţi de realitatea situaţiei: toţi suntem singuri, chiar şi în cele mai ridicate forme ale uniunii de orice natură… suntem singuri pentru că ne-am născut singuri, separaţi. Suntem siguri pentru că tot ceea ce suntem rămâne un prizonier etern al propriei fiinţe.

Şi ce fericire iluzorie nu e mai dulce decât cea în care ajungi să nu te mai simţi singur deşi rămâi la fel de singur în continuare? Cine nu ar vrea să trăiască sub acea cortină ocrotitoare în fiecare clipă a existenţei sale? Chiar şi eu aştept acea experienţă reală de regăsire şi prezenţă, cu tot cu vălul ei de iluzii; mi-o doresc şi o caut… nimic nu ar fi mai ironic decât şansa de putea a lăsa singurătatea de una singură, nu?

Si, totusi, suntem atat de singuri in lumea asta

Am invatat de-a lungul timpului sa zbor cu aripi de iubire, cu aripi de prietenie. Sa imi construiesc vise si sperante si sa cred in ele. Sa imbratisez atunci cand sufletul imi spune, sa iubesc fara sa vreau sa cer nimic, si, sa imi transform dragostea in cuvinte atat de greu de rostit altadata. Mi s-a intamplat sa cred in cei dragi mai mult decat in mine. Sa ma arunc in povesti de dragoste fara de liman convins fiind ca undeva, candva, ni se va arata si noua un tarm doar al nostru. Dar, de cele mai multe ori am sfarsit dezamagit. Si nu de cei (cele)pe care ii iubeam, ci de naivitatea mea cu care credeam in “pentru totdeauna”. Uneori, am renuntat la vise pentru cei dragi, si am facut-o din tot sufletul pentru ca ii(o) iubeam. Alteori am ales sa nu pasesc pe un alt drum care sa ma duca departe de ei. Si, nu am regretat nicio clipa. Dar oamenii sunt oameni. Si eu, si ei. Si oamenii gresesc, si oamenii se supara, ne supara, si oamenii deceptioneaza. Si, poate ca dincolo de iubirea pe care le-o port, dincolo de dorul care ma mistuie atunci cand imi sunt departe, dincolo de durerea pe care doar sufletul meu o cunoaste atunci cand ei pleaca, ar trebui, totusi, sa privesc viata asa cum este, sa renunt la copilul naiv si imatur din mine care inca mai crede in basme, si sa invat ca totusi suntem atat de singuri in lumea asta

Published in: on 9 Octombrie 2011 at 00:03  Comments (3)