In oraşul cu iubire, locuiesc tot mai puţini, Drumul către fericire, din păcate, nu îl mai ştim. E aşa frumos aici, ca într-o lume de poveşt! Tot ce trebuie să faci este doar ca să iubeşti!
În oraşul cu iubire, oamenii mereu zâmbesc, De atâta fericire, ochii lor, toţi strălucesc. Politeţea e firească, iar atunci când se întâlnesc Nu se spune „bună ziua”, ci se spune „te iubesc!”
În oraşul cu iubire nu există cerşetori, Toată lumea dăruieşte doar emoţii şi fiori! Florile sunt mai frumoase, frunzele în pomi dansează, Nopţile sunt în lumină, inimile radiază.
În oraşul cu iubire, oamenii nu merg, plutesc, Le-au crescut pe spate aripi, tot spunându-şi „te iubesc!” Nu există sărăcie, sunt avuţi şi fericiţi, Cea mai mare bogaţie-i că iubesc şi sunt iubiţi.
În oraşul cu iubire, nu există umilinţă Oamenii nu ştiu să plângă, nu există suferinţă Trupurile-s sănătoase, ele nu îmbătrânesc, Vitamina E iubirea şi pastila „te iubesc!”
În oraşul cu iubire, oamenii sunt nemuritori Nu există cimitire, când iubesti nu ai cum să mori! Cine vrea eternitate, cine vrea ca să trăiască Poate să se mute aici, doar să ştie să iubească!
Anotimpurile sunt confesiuni ale naturii, dar pot fi şi ale sufletului. Primăvara este simbolul renaşterii, iar când ea se regăseşte în suflet şi priviri destănuie fericirea. Nu este doar un anotimp. E o stare, o trăire, un tablou interior.
Când este primăvară în suflet este şi în priviri. Asta fiindcă ochii sunt expresii ale adevărului interior. Ei reflectă ceea ce se ascunde în adâncimile noastre. Dar când este primăvara în noi? Cred că putem recunoaşte uşor primăvara pe chipul oamenilor. Ea este seninătate, bucurie, iubire şi lumină. La fel o putem recunoaşte în noi. E acea stare care ne conferă linişte şi căldură. O strălucire aparte. Când iubim şi simţim că suntem iubiţi atunci cred că ne traversează cea mai frumoasă primăvară. De asemenea, când primim o bucurie din partea celor dragi, când reuşim în ceea ce ne propunem, când admirăm frumuseţile lumii călătorind, când ne despovărăm de griji, când ni se vindecă vreun dor, când ne însănătoşim, când petrecem timpul alături de oameni senini. E foarte important lângă cine stăm pentru că e vorba de atmosfera creată, de starea care ni se transmite, de gânduri şi emoţii. De aceea, trebuie să căutăm compania oamenilor care poartă primăvara cu ei. A iubi e primăvară. A cunoaşte-nseamnă iarnă. Lucian Blaga
Aş vrea să fie mereu primăvară în oameni. Să citesc pe chipurile lor seninătatea şi împlinirea. Lumea ar arăta altfel fiind îmbrăcată în acest unic anotimp. Din păcate, neliniştile, grijile şi alte obstacole cu care ne întâlnim alungă de multe ori primăvara din noi. Oricât de greu ar părea drumul nostru, cred că trebuie să ne reamintim că noi înşine ne putem construi o primăvară. Chiar şi din amintiri şi doruri. Trebuie doar să avem piesele necesare. Iar acestea presupun stări şi emoţii frumoase, dar şi chipurile celor pe care pe îi purtăm în suflet. Să nu uităm că şi speranţa este una dintre semnificaţiile primăverii. Să nu ne despărţim nicicând de ea. Ea ne întreţine focul existenţei şi fără ea multe drumuri se închid. Dacă nu avem speranţă ne vom închide în noi, vom rămâne fără ambiţii şi idealuri, departe de bucurii şi împliniri. Departe de primăveri.
Cunoşti primăvara doar după ce cunoşti iarna. De multe ori trecem prin ierni cumplite şi aşteptăm cu nerăbdare să reapară în viaţa noastră primăvara. Şi atunci îi înţelegem cu adevărat puterea şi lumina. Atunci când renaştem. Când ne ridicăm după multe încercări şi tristeţi şi soarele ne mângâie din nou. E momentul când primăvara îşi spune cuvântul în fiinţa noastră. Dar, cum spuneam, să nu ne pierdem niciodată speranţa. Doar ea ne poate ajuta să readucem soarele în viaţa noastră. Speranţa, iubirea şi credinţa sunt temelia primăverii. Iar răbdarea şi perseverenţa sunt stâlpii progresului.
Iubiţi, speraţi, credeţi şi luptaţi mereu pentru a păstra sau a readuce primăvara în voi. Staţi lângă oameni care emană primăvara. Căutaţi liniştea şi libertatea. Călătoriţi şi admiraţi lumea. Regăsiţi-vă în frumuseţile naturii. Zâmbiţi mai des şi găsiţi putere în tot ceea ce vă înconjoară. Numai aşa veţi purta cu voi primăvara în suflet şi priviri.
Femeia care sparge vasele din bucatarie nu e posedată, Ci e neauzită. Femeia care te sperie cu “crizele” ei nu e nebună, E epuizată. De cele mai multe ori, de viață.
Femeia care urlă azi o face, printre altele,pentru că mama ei n-a urlat, Sau străbunica ei, Sau poate tot neamul ei.
Nu urlă că așa vrea, Ci că e la capătul puterii de a îndura.
E disperată de neputință. De lipsa sprijinului, De presiunea de a performa După niște reguli care nu i se potrivesc, La construirea cărora nu a participat, Și care storc în fiecare clipă viața din ea.
Femeia care urlă o face din disperare Din atâta de-conectare, Încât nu mai vede decât prin ochii orbi ai Furiei ce e gata să spintece. Atât de însetată de dreptate încât nu mai vede al cui sânge curge.
Femeia care urlă azi nu-și urlă doar durerea proprie, Ci a mamei care n-a îndrăznit, a bunicii care n-a putut, a străbunicii care n-a avut acest privilegiu pentru că era ocupată cu supraviețuirea într-o lume privată de energie feminină.
Femeia care urlă azi o face pentru fiecare femeie căreia i s-a băgat pumnul în gură Fizic sau cu diplomație, Eventual cu un rânjet pervers pe față.
Căreia i s-au zburat dinții din gură pentru că a îndrăznit să spună NU Care a fost dată cu capul de pereți nu doar de “patriarhat”, Ci de patriarhul din tata Și de multe ori din mama.
Femeia urlă azi pentru că abuzul acela chiar NU a fost ok. Pentru că nu i-a spus nimeni asta, și a presupus că a fost vina ei. Urlă pentru că nu a ținut-o nimeni de frunte să-și vomite nedreptatea, Ci i-au spus doar să tacă, să uite, să meargă mai departe.
Urlă pentru că o DOARE, În piept o doare, și în pântec, Și în stomac acolo unde o lovește de fiecare dată când i se spune Șșșșșh, Lasă, Lasă de la tine, Lasă să treacă, Lasă că va fi bine.
De fiecare dată când o altă femeie îi bagă pumnul în gură spunându-i că nu e nici prima nici ultima, Că la un moment dat n-o să mai doară, Că e și vina ei, Că așa a dat Dumnezeu, Că trebuie doar să vadă partea bună, Că oricum nu o va asculta nimeni, Că e prea neînsemnată să schimbe ceva, Că așa a fost de când îi lumea, Că nu se moare din atât, Că e puternică și poate duce, Că nu are ce să facă, așa că mai bine să tacă.
De fiecare dată când un bărbat îi bagă pumnul în gură Privind-o de sus în jos De preferință disprețuitor Doar pentru că nu are flegmă și ….
Când face mișto de vulnerabilitatea ei pentru că simte că l-ar ucide un asemenea nivel de goliciune. Când e dezgustat de sensibilitatea ei pentru că îi e imposibil să-și simtă și îndure propria sensibilitate. Când o strivește sub papucul lui doar pentru că poate. Pentru că neputința ei îi aduce aminte de propria neputință, Și pentru că nu o poate gestiona, Dă cu pumnul tare, să iasă sânge de undeva. Să pedepsească pe cineva care nu poate riposta Pentru toate neputințele lui. Greșelile și trădările lui.
(Respiră)
Femeia care urlă azi o face pentru că se urăște. A ajuns să se deteste pentru că a cedat de atâtea ori În fața ta, a lui, a ei, a patriarhului din tata, și de multe ori din mama.
Că a mai tăiat o bucățică din ea pentru a-și hrăni copiii Și pentru a-și hrăni parinții Și pentru a hrăni toate gurile flămânde care amenințau că o scuipă dacă nu le satisface.
Că și-a mai vândut o bucățică de suflet când a spus încă un Da ce de fapt era Nu, Când a acceptat să se prostitueze la un job pe care îl detestă doar pentru a pune ceva pe masa copiiilor,sau a avea cu ce etichete să impresioneze gura lumii.
Femeia care urlă azi se urăște pentru că s-a vândut social Și-a vândut nu doar trupul, ci și sufletul pentru atenție, Pentru acceptare, Pentru a fi aprobată și primită în niște găști Care nu dau doi bani pe inima și sufletul ei.
Însă are impresia că dacă nu e cu ei, E a nimănui.
(Respiră)…..
Femeia care urlă azi a ajuns la capătul puterilor de a duce în spate povara lui “trebuie” A lui “se cuvine” A lui “doar așa e voie” A lui “așa e bine”
A lui “femeia e făcută să…” “Rolul femeii e să…” “Femeia trebuie să…”
Femeii care urlă azi îi pușcă venele de nedreptate, Abuz, Control, Minciuni, Deconectare, Cuști poleite cu aur.
Femeia care urlă azi nu o face că-i nebună, Ci o face ca să o auzi. Să-i auzi disperarea că se simte tot singură, chiar și atunci când ești lângă ea.
Că nu poate să mai ducă viața în spate, Că atunci când se simte nefericită, neîmplinită, neînțeleasă, Atunci când sufletul ei abia se târăște tot trebuie Să punâ copiiilor pe masă În ghiozdane În inimi Ceva de valoare.
Că se simte singură pentru că tribul susținător de odinioară s-a transformat în grămezi de oameni gata să o arate cu degetul la orice mișcare.
Care știu mai bine ce e bine și ce e rău pentru ea Și pentru copiii ei. Care stau după colț parcă abia așteptând să o taxeze Că nu e perfectă Și corespunzătoare Ca femeie, ca mamă, ca fiică, angajată, colegă, șefă, iubită.
Femeia care urlă vrea să se oprească într-o lume care o împinge într-una Spre mai mult, mai mare, mai sus, mai departe. Mai spre moarte.
Femeia care urlă azi e ca o lupoaică hăituită de o lume oarbă, Care o încolțește cu furci doar pentru că poate.
Femeia care urlă azi are nevoie să o lași să-și vomite nedreptatea, Și apoi să o ții în brațe până își plânge durerea, Și apoi să vă luați de mână și împreună să creați o lume mai bună.”
Miroase a parfum și a așteptare, Cu litere de-o șchioapă și buclate, Cred c-o primești chiar azi, pe înserate!
Aș vrea să știu, la tine este iarnă? Au inceput norii, din cer, să cearnă? Îți este frig sau soarele te scaldă, Într-o lumină veselă și caldă?
Și pe la tine nopțile sunt reci? N-ai vrea-ntr-o zi pe-aicea să mai treci? Că-ți pregătesc culcuș în gândul meu, Și cred că o să-ți fie cald mereu!
Oare ce-ai vrea sa afli despre mine? În general, să știi că eu sunt bine, Dar, fie zi sau noapte înstelată, Te simt că vii, mai mult ca niciodată!
Parcă te văd venind din depărtare, Un vis frumos, tăcut ca o-ntrebare, Sau un răspuns de dincolo de zări, Al unor noi iubiri și întrebări!
Ți-am pregătit printre păduri un drum, Să nu te sperii dacă iese fum, Fiindcă pădurea nu mai are frunze Și-i plină de zăpadă și de pânze!
Și tare-aș vrea cand o s-ajungi la mine, Să urci pe casă fiindca-așa e bine, Să stii, deja, am pregătit și-un pom, Dar ca să-l vezi, vei coborî pe horn…. !
Expozitia Flori de toamnaGradina Botanica Iasi 28 octombrie 19 noiembrie
Expozitia Flori de toamna din Iași Gradina Botanică va avea loc între 28 octombrie pana pe 19 noiembrie 2023 între orele 09-17.Pretul unui bilet este 20 de lei. Enjoy
Amintirile sunt călătorii reversibile ale sufletului. Ne putem reîntoarce în locuri pline de emoţii sau revedea chipuri dragi nouă atunci când ne este dor. Şi dorul poate străbate timpul şi spaţiul într-un mod unic. Retrăim clipe de neuitat şi înţelegem că amintirile şi-au găsit un loc în sufletul nostru şi vor rămâne mereu acolo chiar dacă în ele se ascund nu doar bucurii, ci şi tristeţi. Fiecare amintire păstrează în ea o emoţie, o imagine, o stare. Clipe care au rămas în loc doar pentru că au o semnificaţie deosebită pentru sufletul nostru. Cine nu are amintiri poate fi considerat sărac şi trebuie să ne construim amintiri pentru că ele vor fi casa noastră mai târziu.
Timpul este o floare căreia îi cad petalele la picioarele noastre. Iar aceste petale duc cu ele parfumul unor amintiri. Nu toate amintirile zâmbesc, unele lăcrimează, dar le păstrăm într-un album al sufletului şi le respectăm locul în viaţa noastră. Le lăsăm să-şi spună povestea şi o reascultăm doar pentru că are un mesaj important. Ne aşezăm lângă ele şi le privim zâmbetul, dar şi lacrimile
Dorul e focul în care ard speranţele, dorinţele, durerile, iar cenuşa ce rămâne reprezintă amintirile. Octavian Paler Amintirile care poartă cu ele zâmbete sunt clipe importante din viaţa noastră la care ne reîntoarcem cu drag oricând, doar pentru a retrăi acele emoţii frumoase care ne-au înseninat viaţa. Fie că e vorba de reuşite, de întâlniri cu oameni deosebiţi, de momente speciale, de chipurile unor oameni dragi, aceste amintiri care ne înseninează sunt inestimabile şi mesajul lor este acela de a preţui mai mult fiecare clipă şi pe cei care ne fac viaţa mai frumoasă. Ne amintim de bunicii noştri, care poate nu mai sunt, dar care au scris momente unice într-o amintire numită copilărie. Copilăria este una dintre amintirile care devin terapie. Asta pentru că ea reprezintă timp independent, lipsa grijilor şi acea inocenţă care poate vindeca neajunsurile noastre din prezent. Ne amintim de adolescenţă, de anii de liceu, de oameni care ne-au ieşit în cale şi ne-au oferit o mână de ajutor la nevoie, de prieteni deosebiţi pe care i-am cunoscut, de evenimente care ne-au marcat existenţa într-un mod plăcut. Şi, deşi sunt amintiri fericite, cred că ele stârnesc o oarecare nostalgie. Iar această nostalgie e necesară în viaţa noastră şi, de asemenea, firească. Sunt întru-totul de acord cu afirmaţiile lui Octavian Paler: Cine n-are nicio nostalgie şi nu s-a legat de niciun lucru atât de mult încât să regrete că timpul i l-a smuls, nu mi se pare însetat de progres. Mi se pare sărac, şi atât. Chiar dacă e mai uşor să trăiască fără bagaje. Amintirea şi speranţa ne modelează în aceeaşi măsură, iar prezentul, pentru a fi adevărat, nu poate fi nici orb, nici surd.
Timpul se măsoară prin iubire şi cunoaştere. Tot ce am cunoscut şi iubit vreodată se întipăreşte în noi. Stări, chipuri, locuri care şi-au pus amprenta într-un fel anume asupra noastră revin prin amintire. Tot ce a locuit în sufletul şi privirea noastră, în gândurile care ne-au străbătut, au scris file importante din cartea vieţii noastre pe care uneori dorim să le răsfoim iar şi retrăim acele emoţii. Nu putem uita aceste clipe şi imagini, mai ales chipurile celor care au însemnat ceva pentru noi. Şi ne reîntoarcem la ele prin amintire
Amintirile frumoase sunt bijuterii pierdute.
Din păcate, ne amintim şi momente mai puţin frumoase din viaţa noastră. Amintirile care poartă cu ele lacrimi sunt cele care ne întristează sau chiar produc sângerări ale unor răni mai vechi. Sunt imagini care ne-au marcat, clipe pline de durere care au adus suferinţi şi nori pe cerul existenţei noastre. Greşeli făcute inconştient, dar greşeli din care avem de învăţat. Ele ne învaţă că nu se poate fără nori, că trebuie să acceptăm şi file mai triste ale trecutului nostru şi să privim spre clipele senine preţuindu-le mai mult. Să profităm mai mult de timp şi să-l transformăm în amintiri memorabile, să petrecem cât mai mult lângă oamenii dragi, să ne preţuim sănătatea şi familia şi să luptăm mereu pentru a da un sens aparte vieţii noastre. Ne amintim cu drag ori ne amintim cu tristeţe, locuim totuşi printre amintiri şi fără ele sufletul nostru ar fi sărac. Deseori amintirile ne dor, dar trebuie să le aşezăm la locul lor şi să înţelegem că fiecare pagină din cartea vieţii noastre are o anumită semnificaţie.
Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniţi.
Fotografiile sunt mărturii ale unor amintiri, timp care a stat în loc doar pentru a surprinde zâmbete, emoţii şi imagini de neuitat. Ele reuşesc să ne readucă zâmbetul pe chip, chiar dacă deseori e nostalgic, să ne mângâie dorurile şi suferinţele, să ne reamintească în ce mod am trecut prin timp şi alături de cine, cum am atins clipe emoţionante, cine a fost alături de noi în acele clipe şi locurile frumoase prin care am trecut. Fotografiile sunt amintiri pe care le putem strânge la piept.
Amintirile sunt o haină magică ce nu se uzează din pricina folosirii Robert Louis Stevenson Amintirile adăpostesc lacrimi sau zâmbete, emoţii, doruri şi sentimente profunde. Fără ele viaţa noastră nu ar mai avea farmec. Ele ne sunt adăpost, mângâiere şi alinare. Ele ne sunt şi zâmbet şi lacrimă, şi nostalgie şi putere. În ele ne cuibărim adesea şi ne găsim puterea de a merge mai departe. Niciodată nu e prea târziu atâta timp cât te mai poţi reîntâlni cu tine, cel de odinioară.
Sunt oameni care ştiu multe citate din Biblie, dar în interiorul cărora e doar pustietate şi nici o fărâmă de cer. Sunt şi oameni din adâncul cărora izvorăşte o frumuseţe deosebită fără a cita din Sfânta Scriptură. Aceştia din urmă au înţeles că putem păstra cerul şi lumina în noi şi că frumuseţea interioară este cea care dă sens cuvântului OM.
Sigur că este admirabil să citezi din Biblie şi să dovedeşti frumuseţe interioară. Să ai acea înţelepciune şi putere de a le deschide ochii şi sufletul celoralţi. Să ai acel har de a transmite lumina şi de a face această lume mai bună. Dar sunt puţini aceia care pot demonstra acest fapt şi care sunt înzestraţi cu aptitudini deosebite. Cel mai important este să dovedim omenie. Un cuvânt de mare însemnătate pentru fiinţa umană şi univers.
Să vorbim despre o altfel de frumuseţe cea care se simte. Care care dă strălucire şi veridicitate frumuseţii exterioare. Cea fără de care s-ar stinge lumina. Iubirea pentru frumos înseamnă frumuseţea sufletului. Cine admiră frumuseţile exterioare preia lumina lor în interiorul său. Cine iubeşte arta, natura, oamenii şi pe Dumnezeu demonstrează că putem păstra în noi frumosul care ne înconjoară în cea mai profundă manieră. Şi ce înseamnă frumuseţea din adâncurile noastre? Înseamnă educaţie şi caracter, bunătate, iubire şi altruism. Tot ceea ce ne defineşte ca trăire şi emoţie. Dorinţa de a schimba lumea în bine fiind mereu în slujba frumosului.
Există atât de multe frumuseţi în acest univers încât, cu siguranţă, unele au rămas nedescoperite. Poate că închidem ochii în faţa unora din inconştienţă ori poate că întunericul ne izolează de frumos. Şi întotdeauna avem nevoie de frumos. Altfel nu există nici emoţie, nici sens, nici vindecare. Nu există nici cer, nici lumină, nici iubire. Şi în lipsa lor fiinţa umană se stinge şi rămâne doar un suflet schilodit condamnat la rătăcire în obscuritate. Cel mai important este ca frumosul să existe în noi. Doar aşa vom ocroti şi frumuseţile exterioare şi vom păstra echilibul acestui univers.
Înțelepciunea vieții e simplă: fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine ca înainte, spunea memorabil Nicolae Iorga. Dacă toţi am asculta sfatul său, atunci pământul ar deveni un rai. Însă, din păcate, mulţi acţionează contra acestui învăţământ şi sfidează frumuseţile universale. Condamnă acest pământ la întuneric.
Pentru ei nu există niciun leac să îi salveze de la rătăcire. Doar întoarcerea la frumos. Pe care o refuză, cu siguranţă, deoarece ignoranţa, nepăsarea, egoismul şi alte păcate îi orbesc.
Mi-aş dori de la cei care nu acţionează în slujba frumosului nici să nu aducă prejudicii mediului în care trăiesc. Să nu acţioneze în mod negativ asupra naturii sau a altor frumuseţi. Atunci cred că ar fi mult mai bine pentru tot ce ne înconjoară. Sigur că ideal ar fi să dispară răutatea, mânia şi alte păcate care îngenunchiază fiinţa umană, însă acest fapt nu este posibil.
Spunea un înţelept că nu îşi are rost credinţa într-o forţă supranaturală a răului pentru că omul oricum este o fiinţă care poate duce răul la exacerbare şi nici nu poate fi vorba de mai mult rău.
Însă de mai mult bine este loc întotdeauna. Aşadar, să credem în bine şi frumos, să le păstrăm în noi şi să le eliberăm ori de câte ori este nevoie pentru a face această lume mai caldă şi mai frumoasă.
Timpul se măsoară prin folosinţă. Aceasta îl face scurt sau lung. Dar ce înseamnă să îl cheltuim cu folos? Excluzând leneşii, care sunt experţi în pierderea timpului, există multe alte situaţii triste în care nu realizăm că pierdem timp preţios.
Cred că în pierderea timpului termenul nepotrivit joacă un rol esenţial. Astfel, pierdem timp atunci când ne aflăm lângă oameni nepotriviţi şi în locuri nepotrivite. În astfel de situaţii nu facem altceva decât să ne rătăcim şi să ne risipim în mod inconştient.
Timp pierdut înseamnă să stai lângă oameni care nu te ajută să te dezvolţi şi să evoluezi, lângă oameni care îţi aduc nefericirea şi ţi-o lasă în braţe, lângă oameni care îţi fură liniştea sau încrederea în sine ori în locuri unde nu te simţi în largul tău şi nu îti găseşti rostul. Şi, pentru că timpul este deosebit de preţios, trebuie să deschidem bine ochii şi să realizăm lângă cine îl petrecem.
Lângă oamenii deosebiţi cu care ai ce discuta şi lângă care te simţi bine timpul trece mai repede. E vorba doar de starea pe care ţi-o transmit. Tot astfel şi în locurile în care îţi regăseşti liniştea. Tot ceea ce îţi creează o stare benefică pentru suflet înseamnă timp valorificat. Când e vorba de aşteptări dureroase, de emoţii negative, de rătăciri şi frământări, atunci înseamnă că eşti lângă oameni nepotriviţi şi în locuri nepotrivite. Atunci înseamnă că risipeşti timpul şi că trebuie să acţionezi cât mai repede pentru a te regăsi şi trăi frumos.
Bucuria si durerea măsoarele orele: prima le face secunde, a doua secole, spunea memorabil Victor Hugo.
Iată cum se diferenţiaza clipele: prin emoţia pe care o determină. Încercaţi să transformaţi orele în secunde şi să simţiţi intensitatea timpului într-un mod unic.
O zi în care nu ai râs este o zi pierdută, spunea memorabil Charlie Chaplin. Aşa mai arată timpul pierdut: când poartă haina tristeţii. Sigur că mai avem şi zile triste fiindcă viaţa nu înseamnă doar zâmbete, însă depinde de noi să ne găsim puterea noastră interioară şi să aducem farmec fiecărei zile. Iar fără umor zilele noastre nu ar avea farmec.
Timp pierdut mai este atunci când treci prin viaţă fără a face ceva frumos pentru tine, pentru ceilalţi sau pentru lumea care te înconjoară. Când pui pasiune în ceva şi te implici cu tot sufletul, când lupţi pentru fericirea celor dragi sau pentru scopuri nobile, atunci dai valoare timpului. Dacă treci prin timp fără a înţelege valoarea lui, atunci înseamnă că ai pierdut. Ai pierdut frumuseţea şi sensul vieţii. Şi te-ai pierdut pe tine însuţi.
Omul este călător prin timp, dar şi timpul călătoreşte în om. Pentru a ne construi amintiri frumoase trebuie să trăim frumos şi să dăm însemnătate timpului. Să înţelegem că noi suntem cei care aducem strălucire clipei. Că de noi depinde cum va călători timpul în fiinţa noastră.
Fiecare zi are aceeaşi durată, însă nu şi aceeaşi intensitate. Pentru asta merită să trăim: să dăm frumuseţe clipei şi să simţim intensitatea ei. Să simţim iubire, linişte, bucurii şi împlinire. Dar asta se va întâmpla doar lângă oamenii potriviţi şi în locurile potrivite. Şi doar atunci când acţionăm în slujba frumosului şi binele nostru. Aşadar, mare atenţie lângă cine şi unde petreceţi timpul. Investiţi în lucruri frumoase, staţi lângă oameni care vă fac să vă simţiţi bine şi puneţi suflet în tot ceea ce faceţi. Daţi-i şansa clipei să se transforme în bucurie. Numai atunci nu veţi mai simţi presiunea timpului.
A plânge, nu este o dovadă de slăbiciune, ci de curaj.
Oricât de puternică ar fi o femeie, tot are nevoie uneori să își exprime sentimentele și emoțiile.
Nu știu dacă vă vine să credeți, însă femeile puternice chiar plâng. Avem impresia că a fi puternic, înseamnă a fi de neclintit, dar nu este deloc așa. Diferența dintre a fi puternic și a fi slab, nu se măsoară în lacrimi, ci în capacitatea de a nu ceda – de a merge mai departe oricât de anevoios ar fi drumul.
Dacă o femeie slabă, întâi plânge și apoi renunță plângând în continuare, o femeie puternică rabdă, luptă, se târăște dar nu renunță.
Abia după ce răzbește, se așează liniștită într-un colț al camerei și își lasă lacrimile să curgă.
Femeia plânge cât plânge, apoi se ridică tot mai puternică. Lacrimile femeii puternice, nu sunt lacrimi ale neputinței, ci ale eliberării.
Nu își plânge durerea, ci își purifică sufletul, ca atunci când bei apă după un efort susținut. O femeie puternică își poate stăpâni lacrimile și poate răbda mult. Ea plânge doar atunci când nu o vede nimeni.
Femeia puternică nu își va arăta slăbiciunile în fața altor femei sau a bărbaților. Ea nu renunță niciodată și nici nu lasă să se vadă sensibilitatea ei.
Ea poate părea distantă, dură și rece, însă ceea ce este în sufletul ei doar ea știe. Și nu este vorba că ar purta vreo mască, ea doar îi îmbărbătează pe cei din jurul ei – le oferă liniște, încredere și siguranță
Înțelegeți acum de ce plâng femeile puternice?
Pentru că ele sunt alături și îi liniștesc pe toți, iar pe ele nu are cine să le liniștească. Le liniștesc doar lacrimile lor, atunci când sufletul nu mai poate susține problemele celorlați.
Nu vă lăsați păcăliți de aparențe – și femeile puternice au suflet. Și ele au nevoie de iubire, înțelegere și sprijin, chiar dacă nu o spun cu voce tare și nu o arată.
Au nevoie să vadă că efortul lor a meritat, iar cea mai bună dovadă a aprecierii lor poate fi până și o simplă îmbrățișare, oferită la momentul potrivit…
„- Atunci ce să facem? -Dragoste. -Ești sigur? -Da. -Ei bine, mă dezbrac.
Și de ce să îți scoați hainele? -Ei bine vreau să o fac.
-Cine ți-a spus că trebuie să te dezbraci ca să FACI DRAGOSTE?” -Ei bine, din câte știu, așa se face. -Nu, nu este singura modalitate de a face dragoste.
Și cum atunci?
Lasă-ți hainele mai departe și hai să vorbim până obosim, să râdem de nimic și de toate, să ne uităm unul la altul până când încercăm să ne dăm seama. -Cu mine nu trebuie să îți dezbrăci corpul, ci sufletul, să ne uităm unul la altul până când rămânem fără cuvinte, iar acolo, în acel moment când cuvintele sunt insuficiente pentru a explica ceea ce simțim, în acea liniște infinită ne putem atinge pe noi înșine. Înțelegi?
-Ne atingem, zici? -Da, ne vom atinge cu tandrețea docilă a unei mângâieri care se extinde dulce până la moarte într-o îmbrățișare. -Oh, ce frumos. -Uite, mă vei lăsa să te țin de mână? -Da. -Simți? Acesta este unul dintre modurile de a face dragoste
Despre asta este vorba.
Îți vei lăsa hainele pe tine și vom vorbii până ce ne vom sătura. Să ne privim gurile, genele, buzele unul altuia, iar dacă sărutul va fii necesar , va venii fără să ne ceară permisiunea.
Și o să-i forțezi să rămână deschiși? -Da, să te privesc toată noaptea … Numai pe tine…..
Hai să vorbim până ne vom cunoaște toate amintirile, până când ne vom cunoaște secretele noastre cele mai profunde, doar să mă lași să te privesc spre cea mai extremă și delicioasă încântare, lasă-mă să îți văd Sufletul până la epuizare, până când acești ochi renunță și mă obligă să cobor pleoapele care mă determină să dorm .
Dintre toate puterile din lume cred că puterea noastră interioară este cea mai mare. Iar ea înseamnă credinţă, iubire şi nădejde. Acestea ne conferă tăria şi forţa de a trece prin lume şi a înfrunta tristeţile, obstacolele şi furtunile care se abat asupra noastră.
Cu toţii am auzit de principiul separării puterilor în stat. Dar mai există un principiu. Al separării puterilor în adâncul nostru. Aici avem doar putere legislativă şi executivă. Iubirea este puterea legislativă. Cea care aprobă legile interioare. Credinţa şi nădejdea reprezintă puterea executivă. Cea care le pune în aplicare. Acestea sunt într-un raport de interdependenţă. Credinţa e iubire, iar nădejdea vine din credinţă. O înlănţuire firească, dar nefiresc de puternică. Totuşi, puterea judecătorească rămâne în ceruri. Dacă există credinţă în noi, sentinţa va fi cu siguranţă aceea de a ne lumina şi întări.
Uneori, singura opţiune care ne rămâne este aceea de a fi puternici. Când trecem prin momente cumplit de grele cum ar fi pierderea unor persoane dragi sau membrii ai familiei, când ne despărţim de cineva, când se îmbolnăvesc cei dragi sau noi, atunci e necesar să căutăm puterea de a merge mai departe în iubire şi credinţă. Şi să avem mereu nădejde. Să ne gândim la cei care ne iubesc şi pe care îi iubim. Pentru ei merită să luptăm şi să învingem durerea. În ei se regăseşte rostul şi tăria noastră. Aceasta este o motivaţie puternică. Dar trebuie să căutăm un sprijim şi în credinţă. Uneori vom simţi că nu e suficient sprijinul oamenilor. Dumnezeu este Cel care ne dă o putere cum nu am fi crezut vreodată că există. De la El vom primi mângâierea şi forţa de a ne continua drumul. Dumnezeu este Puterea puterilor, iar rugăciunea face minuni. Ea ne vindecă şi ne purifică şi niciodată nu trebuie să uităm de ea. Adevărata lumină şi putere se revarsă de la cer.
Primul principiu în viață: să nu te dai bătut în faţa oamenilor sau a întâmplărilor. Dar, ca să nu te dai bătut, e nevoie de răbdare şi gândire pozitivă. E nevoie de a te concentra asupra a ceea ce este şi cei ai mai important: familie, prieteni, sănătate. Şi să nu uiţi de puterile interioare: iubirea, nădejdea şi credinţa. Acestea sunt cele mai bune medicamente. Fără ele nu există nici lumină, nici vindecare, nici Cer. Alte puteri sunt doar aparente şi nu îţi vor fi de folos.
Cel care zâmbește în loc să se înfurie va fi întotdeauna mai puternic. De multe ori e greu să readuci zâmbetul pe chipul tău. Şi priveşti cu speranţă spre Cer. Dar dacă porţi lumina iubirii în tine şi eşti motivat cumva, atunci păşeşti pe drumul cel bun şi îţi vei regăsi seninătatea. Trebuie doar să renunţi la tristeţile care îţi macină sufletul şi gândul. Nu e uşor, dar fă tot posiblul să reaprinzi lumina. Să priveşti în ochii celor dragi şi să simţi motivaţia de a continua. Dar trebuie să cauţi şi privirea cerului. Cea în care se află frumuseţea şi dragostea supremă. Cea care tratează orice suferinţă. Numai iubirea şi credinţa te vor ajuta să te ridici. Iar când o vei face, să nu uiţi din nou să priveşti către Cer şi să fii recunoscător pentru puterea pe care ţi-a dăruit-o.
Puterea este în sine un cuvânt puternic. Există multe forme de putere de pământ, însă una singură sfidează timpul şi spaţiul: credinţa. Iubirea faţă de Dumnezeu. Aceasta este Puterea de la cer. Dacă ea se află în noi, atunci vom reuşi să învingem durerile şi obstacolele şi să readucem soarele în viaţa noastră.
Banii nu îti asigură nici o fericire. Dacă ești singur și n-ai nici măcar prieteni buni aproape, ai degeaba bani. Îi vei cheltui compulsiv, încercând să astupi niște goluri. Nu vei reuși.
Traiul complicat nu aduce fericire. Ideală este simplificarea în orice registru.
Orice om e capabil de un rău înfiorător. Îl poate planifica în cele mai mici detalii. Și crede că are toate motivele să-l facă, într-un anumit context. Răul e în oricine. Bine ar fi să nu iasă la suprafață. Dar cu toții știm că mai iese.
Orice om e capabil și de un bine extraordinar. Stați, că binele nu ar trebui să fie extraordinar. Ar trebui doar să fie. Mai mult decât răul. Cred că, per ansamblu, înaintând în viață, oamenii se fac mai buni.
Construim din mers drumul de sub noi și ne adaptăm mereu. Nu suntem pregătiți pe deplin pentru nimic.
Cele mai multe griji și frici sunt construite de noi. De felul în care reacționăm la niște lucruri care doar se întâmplă sau, mai bine zis, nici nu s-au întâmplat încă.
Lucrurile frumoase apar de regulă când suntem în stări urâte și când nu mai credem că e posibil să apară lucruri frumoase.
Popularitatea nu aduce nici fericire. Degeaba ești recunoscut și apreciat; s-ar putea să te trimită în situații sufocante și rapid trebuie să înveți să te ascunzi, să zici nu, să te străduiești să trăiești în continuare după normele tale. Iluzia asta s-ar putea să te facă și setos de putere, iar atunci te vei schimba. De cele mai multe ori în rău.
Dacă ai succes peste noapte, vei pierde tot peste următoarea noapte. Succesul vine după muncă grea, ambiție, sacrificiu, perseverență.
Oamenii de lângă tine te vor stimula, îți vor fi modele sau ți se vor opune, încercând să te dărâme. Ambele categorii sunt importante pentru tine.
Toate poveștile pe care le-ai strâns în tine te definesc. Trebuie să strângi cât mai multe. Nu ani, ci povești.
Nu te consuma prea tare analizând părerea oamenilor despre tine. Va fi mereu pestriță.
Dacă faci ceea ce-ți place nu se cheamă că nu muncești. Muncești de-ți sar capacele în continuare.
O minte mohorâtă va ține închise ușile din jurul tău. O minte veselă și pozitivă le va deschide pe multe. Când sunt multe deschise, apare însă o problemă: alegerile. Alegerile sunt extrem de grele.
Faci alegeri mai bune după ce faci alegeri foarte proaste. Vei face mereu din ambele, dar de la un punct le vei cosmetiza pe cele proaste. Care sunt, oricum, niște lecții formidabile.
Învață să refuzi elegant, fără explicații lungi. Nu vei mulțumi pe toată lumea. Te vei autodistruge încercând asta.
Viața ta e îndeosebi a ta. Ai grijă de tine.
Dar să știi că ești mai conectat cu ceilalți decât îți imaginezi. Ai grijă și de ei, atât cât poți.
Ești capabil de lucruri incredibile. N-ai idee cât poți crește și ce poți deveni.
Fericirea e oricum o iluzie. Viața înseamnă iubire, bucurie, suferință, luptă, speranță, plâns, durere, liniște. Astea toate împletite contează enorm în toată arhitectura deplasării tale prin timp și spațiu.
Sensul vieții vine inerent, trăind viața. Nu te consuma prea tare căutând sensuri sau răspunsuri pe care le știi deja!
Mai regina decat floarea, Doar femeia poate fi, Mai adanca decat marea Doar femeia poate fi.
Mai inalta ca destinul, Doar femeia poate fi. Mai amara ca pelinul, Doar femeia poate fi.
Mai frumoasa decat viata, Doar femeia poate fi. Mai desteapta ca povata, Doar femeia poate fi.
Mai cumite ca poemul, Doar femeia poate fi. Mai cumplita ca blestemul, Doar femeia poate fi.
Mai aproape decat dorul, Doar femeia poate fi. Mai de soapta ca izvorul, Doar femeia poate fi.
Mai de april ca primavara, Doar femeia poate fi. Si mai dulce ca vioara, Doar femeia poate fi.
Mai de taina ca misterul, Doar femeia poate fi. Si mai tare decat fierul, Doar femeia poate fi.
Mai barbata ca barbatul, Doar femeia poate fi. Mai amara ca oftatul, Doar femeia poate fi.
Mai frumoasa decat Zeia, Doar femeia poate fi. Si mai vie ca scanteia, Doar femeia poate fi.
Mai fierbinte ca Sahara, Doar femeia poate fi. Si mai dulce ca vioara, Doar femeia poate fi.
Mai inalta ca povata, Si mai scumpa decat viata,
Doar femeia poate fi mai ceva ca o leoaica o adevărată luptătoare … Ea, femeia… poate face faţă stresului şi poate căra poveri grele în suflet…
Ea zâmbeşte atunci când simte că ar urla pentru că totul se prăbuşeşte… si cântă când simte că va plânge tare decât norii…
Ea plânge atunci când este fericită şi râde atunci când îi este teamă…
Ea este uneori naivă și suavă, alteori energică și răzvrătită… dar, femeia completează și împlinește bărbatul… învăluindu-l, tulburându-l, agitându-l și picurându-i în suflet, asemenea unei licori fermecate… dragostea ei… întotdeauna necondiţionată… chiar dacă îi este teama că va fi rănită…cu sau fără voie… chiar dacă ştie că de cele mai multe ori va auzi vorbe dulci, dar false… şi-i vor rămâne doar săruturile reci… fără să mai audă şoapte de iubire…
Ea, îţi va zâmbi chiar şi cu inima frântă… şi va continua să-ţi spună vorbe pline de iubire… şi te va iubi fără nici o limită şi fară teamă… te va iubi până la ultima suflare…
Este adesea denumită și „Sexul frumos”. Această femeie este o creatură cu 1000 de aspecte și 1000 de calități. Este o creatură iubitoare, atrăgătoare, seducătoare și, în același timp, tandră. Aceasta este ceea ce urmărim și revendicăm o viață întreagă. Aceasta este ceea ce ne place să predăm.
Oricât de mult o negăm uneori, nu putem trăi fără ea. Ne ridică și ne completează. Se întâmplă în mod natural până la urmă. Așa a fost făcut să fie. „Și Dumnezeu a creat femeia”.
În același timp, această existență, pe lângă faptul că este frumoasă, se caracterizează și ca “bolnavă”. „S3xul slab”, pentru care ne face plăcere să o înțeleg , să o protejăm, să o iubim, și pentru care ne dăm totul.
Dintr-o dată, ceva apare și agita apele. În timp ce totul pare perfect, specific și definit pentru noi, vânătorii, masculii “invincibili” și mândri, apare o existență imprevizibilă. Se numește „femeie dinamică”. Să te văd acum, ce vei face?
Nu există o definiție pentru ea. Ea emite ceva unic, poate este dinamismul ei. Nu contează cum arată ea. Își iubește imperfecțiunile, are grijă de ea însăși, este mândră de cine este. A realizat lucruri în viața ei sau se luptă în fiecare zi să le obțină, nu contează.
Ceea ce contează este că este loială unui obiectiv și nimeni nu poate, nu are capacitatea de a o abate de la acesta. Nu are nevoie de nici un bărbat care să o facă să se simtă specială. Ea este specială. Are o opinie, un motiv, un stil. Are îndrăzneala să lupte și curajul să aibă o părere și să nu tacă.
Băieții” se pierd în fața unei astfel de existențe.
Se nasc fricile și îndoielile. Complexele și insecuritățile defilează. Apare acel sentiment de „sunt blocat” și declari, fără efort, că o astfel de femeie nu ți s-ar potrivi niciodată. Dar nu ai încercat, omule, n-ai încercat deloc.
O numim o femeie dinamică. Este într-adevăr dinamică, nu încetează niciodată să fie femeie. Aici stă magia. Ca femeie, are nevoie de cineva lângă ea să fie la comandă. Iar când intenționăm să fim la comandă, nu vrem să o presăm, nici să o prindem în capcană, nici să o supunem.
Ea caută un bărbat care să fie demn de ea și nu un player(Jucător). Ea caută pe cineva care să o completeze, care să o admire, care să aibă curajul să stea mândru lângă ea. Atunci această femeie va putea să îmbine caracterul ei dinamic cu nevoia ei de companie și grijă pentru persoana de lângă ea.
Să nu confundăm femeile dinamice cu feministe pseudo-dinamice. Ele sunt cele care și-au confundat ideile mari cu complexele lor și au creat o încurcătură. Acestea nu au nimic de-a face cu femeile dinamice. Natura omului nu se pierde cu nici un dinamism. Evident, femeile merită și au aceleași drepturi ca și bărbații. Dar această problemă este pur umanitară. Natura omului rămâne.
Dar tu, ca bărbat, nu faci nimic. Îți este doar frică și tremuri. Trezește-te! Asumă-ți responsabilitatea, joacă, revendică. Dacă nu o faci tu, o va face altcineva. Dacă nici cealaltă persoană nu o face, atunci lași o femeie să fie cu cineva care nu o merită, pentru că ți-ai fost frică. Nu pierde timpul! Nu ne temem de femeile dinamice, ne îndrăgostim de ele. Și ele se îndrăgostesc și de noi…
Povestea iubirii Era odata o insula, unde traiau toate sentimentele si valorile umane: Buna Dispozitie, Tristetea, Intelepciunea, Iubirea. Intr-o zi sentimentele au fost anuntate ca insula sta sa se scufunde, asa ca isi pregatisera navele si plecara. Doar Iubirea ramase pana in ultimul moment.
Cand insula era pe punctul sa se scufunde, Iubirea decise sa ceara ajutor. Bogatia trecu pe langa Iubire cu o barca luxoasa si Iubirea ii zise:
– Bogatie, ma poti lua cu tine?
– Nu te pot lua, caci e mult aur si argint in barca mea si nu am loc pentru tine.
Iubirea atunci se hotara sa ceara ajutorul Orgoliului care trecea pe-acolo intr-o superba nava:
– Orgoliu, te rog, ma poti lua cu tine?
– Nu te pot ajuta, Iubire – raspunse Orgoliul – aici e totul perfect, mi-ai putea strica nava
Atunci Iubirea intreba Tristetea, care trecea pe langa el:
– Tristete, te rog, lasa-ma sa vin cu tine!
– Oh Iubire – raspunse Tristetea – sunt atat de trista incat trebuie sa stau singura.
Chiar si Buna Dispozitie trecu pe langa Iubire, dar era atat de multumit incat nu auzi ca il striga. Dintr-o data o voce spuse:
– Vino Iubire, te iau cu mine!
Era un batran cel care vorbise. Iubirea se simti atat de recunoscatoare si plina de bucurie incat uita sa il intrebe pe batran cum il cheama. Cand sosira pe tarm, batranul pleca. Iubirea isi dadu seama cat de mult ii datora si intreba Cunoasterea:
– Cunoastere, imi poti spune cine m-a ajutat?
– Era Timpul – raspunse Cunoasterea.
– Timpul? – se intreba Iubirea – Dar de ce tocmai Timpul m-a ajutat?
Cunoasterea, plina de intelepciune, ii raspunse:
– Pentru ca numai Timpul e capabil sa inteleaga cat de importanta e Dragostea in viata
Vine o vreme când meditezi profund la trecerea timpului. Şi pui în balanţă doi termeni: devreme şi târziu. Încerci să defineşti timpul şi constaţi că este cea mai grea definiţie. Te poţi defini ca fiinţă sau poţi defini viaţa folosind expresia timpului, dar profunzimea semnificaţiei lui este nemărginită. Aşa cum este şi el. Timpul stă în nimeni, timpul stă în toate. El este neputinţa şi neajunsul nostru. Iubire, dor, speranţă, amintire, credinţă, regret, voinţă, durere, chemare şi dorinţă. Timpul stă în ceruri, timpul stă în mare. Trebuie doar să strângi în braţe clipa înţelegând că timpul ne uneşte şi tot el ne desparte.
Ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată, spunea memorabil Octavian Paler. Să știi să orânduiești timpul înseamnă să nu transformi niciodată mai târziu în prea târziu. Dar când e timpul potrivit? Când e devreme şi când e târziu? Timpul este o floare căreia îi cad petalele la picioarele noastre. Trebuie doar să le strângem cu răbdare şi înţelepciune. Să nu mai risipim clipele şi să le dăm şansa de a deveni amintiri de neuitat.
Omul este călător prin timp, dar și timpul călătorește prin om. Există ceasuri care ne arată adevărata valoare a timpului. Ceasurile noastre lăuntrice. Ele măsoară numai trăirile noastre. Sentimentele şi emoţiile. Intensitatea cu care atingem fiecare clipă. Aceasta este măsura vieţii. Timpul se măsoară prin dragoste şi cunoaştere. Doar aşa putem învăţa să trăim. Dacă nu măsurăm timpul cu inima, atunci ne rezumăm la o simplă existenţă. Devreme şi târziu sunt doi termeni pe care doar inima noastră îi înţelege cu adevărat fiindcă numai lăuntric poţi realiza cum se scurge timpul. El nu are limite în adâncurile tale, însă are limite în faţa ta.
Nimic nu este mai de preţuit decât valoare zilei.
Goethe
Trecutul, prezentul şi viitorul sunt fragmente din viaţă în funcţie de cum ne raportăm la timp. Dacă el ar avea 3 fiice, acestea ar fi Ieri, Azi şi Mâine. Fiecare din noi acordă o importanţă mai mare uneia dintre ele. Mi-aş dori ca toţi să ne concentrăm asupra celei numite Azi. De ce? Pentru că Ieri a plecat şi acum a rămas doar o amintire. Frumoasă sau tristă. Ne-a lăsat doruri, regrete, înţelepciune şi bucurii. Şi trebuie să privim în urmă pentru a o revedea. Dar Azi este aici cu noi. Aceasta este singura pe care o putem îmbrăţişa. Ea stă în faţa noastră, ne priveşte şi cerşeşte atenţie. Cred că trebuie să îi dăm şansa să devină memorabilă. Iar când va pleca, precum Ieri, să lase şi mai multă bucurie în viaţa noastră. Mâine stă la distanţă de noi şi o privim cu speranţă, însă nu o putem atinge. În ochii ei strălucesc visele şi idealurile noastre, dar ea este şi nesiguranţă. Doar Azi înseamnă certitudine.
Toate trei sunt deosebit de importante pentru noi. Ieri este un capitol din viaţa noastră pe care nu-l mai putem rescrie, dar e parte din noi şi fără amintiri nu putem trăi. Azi este un capitol pe care îl putem scrie deosebit fiindcă Ieri ne-a învăţat unde şi cum am greşit. Mâine este un capitol care aşteaptă să fie scris, însă nu ne poate da nimeni nicio garanţie asupra sa. E bine să avem planuri, speranţe sau dorinţe, însă nu trebuie să uităm de Azi. Trebuie doar să o luăm în braţe şi să trăim cu intensitate. Dacă nu facem asta, e posibil ca Mâine să fie prea târziu. Timpul ne desparte, şansa ne uneşte.
Toate la timpul lor. Dar oare când este timpul lor? De multe ori nu mai avem răbdare şi riscăm. Ne aruncăm devreme pe drumuri pe care nu suntem încă pregătiţi să le exploatăm. Dar o facem pentru că suntem nerăbdători în faţa timpului. Pentru că vrem să grăbim bucuriile şi satisfacţiile vieţii ştiind că avem doar o singură viaţă. Şi nu e deloc greşit să rişti şi să lupţi pentru împlinire. Evident e vorba de un risc raţional şi de a cântări cu atenţie situaţia în care te afli. Mulţi riscă fiind inconştienţi de urmări şi atunci situaţia este destul de tristă.
Consider că e mai bine să rişti decât să rămâi un simplu spectator la trecerea timpului. Viaţa nu înseamnă să aştepţi împlinirea. Ea nu va veni odată cu răsăritul soarelui. Va veni în timp prin efortul şi lupta ta de a-ţi construi un drum luminos. Merită să riscăm, dar trebuie să o facem cu mare atenţie. Altfel, semnificaţia cunoscutului proverb Graba strică treaba ne va oferi o lecţie dură de viaţă. Uneori acest devreme îl putem repara. Mai târziu. Din nefericire, există şi situaţii când nu mai poate fi reparat. Atunci e prea târziu.
Câteodată realizăm că am trecut nepăsători prin timp. Că nu am avut curajul să iubim, să riscăm şi să profităm de clipa care ni s-a oferit. Că ne-am cheltuit timpul într-un mod trist. Că nu am cerut iertare anumitor persoane dragi, nu am iertat sau nu am luptat mai mult pentru ceea ce ne doream. Că vom strânge remuşcări în loc de amintiri frumoase şi că şansele au trecut şi nu vom mai avea ocazia să ne întâlnim cu ele. Atunci înseamnă că este târziu. Şi se nasc regretele. Ele privesc în urmă şi lasă o lacrimă să alunece pe obrazul serii. Timpul nu ne ascultă, însă la final ne pune întrebări. Iar când regretele stau în genunchi în faţa lui, atunci se lasă o tristeţe profundă peste fiinţa noastră. Atunci înţelegem dureroasa semnificaţie a termenului ireversibil. Aceasta defineşte timpul şi neputinţa noastră în faţa lui.
Când pierdem pentru totdeauna persoane dragi, atunci termenul târziu se îmbracă într-o suferinţă fără margini. Rememorăm clipele petrecute lângă cei care nu mai sunt şi tot ceea ce le-am oferit. Şi strângem la piept doar amintirile privind în urmă cu durere. Dar durerea devine şi mai puternică dacă avem regrete. Dacă ştim că puteam petrece mai mult timp alături de ei. Dacă simţim că puteam să le dăruim mai multă înţelegere şi iubire. Întotdeauna să profitaţi de clipele frumoase lângă cei dragi până nu e prea târziu. Acest prea târziu este cumplit de dureros. Nu amânaţi, nu speraţi că timpul ne aşteaptă sau se înduplecă de noi. Oferă mai mult timp celor dragi. Ştiu că timpul a devenit un lux astăzi, dar cei dragi merită să le dăruieşti ceva nepreţuit. Şi nu există alt dar nepreţuit aşa cum este timpul.
Tragedia vieţii este că îmbătrânim prea devreme şi devenim înţelepţi prea târziu, afirma Benjamin Franklin. Iată cum putem compara aici cei doi termeni care definesc timpul. Înţelepciunea este un rezultat al timpului. Al experienţelor pe care viaţa le scrie în noi. Şi de regulă ne întâlnim cu ea mai târziu decât ne-am fi dorit. Când suntem la răscruce şi nu ştim ce drum să alegem, medităm adesea: Unde eşti, tu, înţelepciune? Considerăm că îmbătrânim devreme deoarece timpul ne pare insuficient pentru a ne semna misiunea şi a ne trăi viaţa. Târziu este atunci când nu mai putem repara greşelile făcute şi nici recupera timpul care a trecut şi pe care poate nu am ştiut să îl preţuim. Târziu înseamnă căinţă şi suferinţă.
Trăieşte ca şi când răsăritul de soare pe care îl priveşti ar anunţa apusul vieţii. Profită de moment şi transformă-l într-o amintire memorabilă. Iubeşte mai mult. Din toată inima. Riscă, implică-te şi luptă pentru sentimentele tale până nu e prea târziu. Nu e niciodată devreme să fii fericit, dar cu siguranţă ajungi la un prag al timpului când e prea târziu.
Fiecare zi are aceeaşi durată, însă nu şi aceeaşi intensitate. Depinde de noi cum atingem fiecare clipă ca ea să aibă o strălucire aparte. Să nu fie devreme, dar, mai cu seamă să nu fie târziu. Cântăreşte cu mare atenţie clipele şi înţelege care este valoarea lor. Scrie o poveste deosebită cu cerneala timpului şi las-o să devină eternitate
Altruismul nu este deloc un alt truism. Este una din calităţile care certifică omenia. Trebuie să ne deschidem mereu sufletul. Dar, să nu uităm să deschidem şi ochii. Nu întotdeauna oferim ce trebuie, cum trebuie şi cui trebuie.
Am tot vorbit despre dăruinţă în scrierile mele. Nu cred că există altă cale de a face această lume mai frumoasă. Însă şi dăruinţa are corectitudinea ei. Nu spun că sunt cazuri în care e bine să nu dăruim sau e rău să dăruim, ci doar că sunt cazuri în care e mai bine să dăruim altora. Mereu e bine să dăruim, dar acest bine are două condiţii: cum şi cui.
Există vreo măsură în tot ceea ce facem? Dacă vorbim de sentimente, nu. Sigur că e frumos să le dăruim fără măsură şi necondiţionat. Şi mizez pe vorbele lui Octavian Paler: Adevărata „măsură” a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin „lipsa de măsură„: dorind „fără măsură„, îndrăznind „fără măsură„, iubind „fără măsură„. De fapt, acest aforism ne îndeamnă să trăim iubind cu intensitate, să luptăm pentru ceea ce ne dorim cu ardoare, să riscăm şi să îndrăznim să ne îndeplinim idealurile.
Însă, dincolo de sentimente şi motivaţii, există o măsură în toate acţiunile noastre. Dreapta măsură sau măsura corectă. Tot ce depăşeşte dreapta măsură periclitează liniştea şi echilibrul nostru interior. Dar cum ştim că e corectă măsura în care o facem şi când trebuie să dăruim? Raţiunea este cea care ne ajută să analizăm îndeaproape. Şi auto-educaţia. Să dăruieşti, aşadar, oricând este nevoie. Dar să o faci în măsura corectă. Să ştii cui dăruieşti şi cum trebuie să faci asta. De pildă, sunt mulţi oameni care îşi plâng de milă şi cărora ajungem apoi şi noi să le plângem de milă. Dar nu toţi ajung în aceste situaţii nefericite din pricina unor necazuri. Unii dintre ei îşi sapă singuri groapa din inconştienţă, lene sau nepăsare. Şi ajung la un moment dat să depindă de alţii pentru a-şi duce traiul. Se mulţumesc cu darurile altora fără a mai depune vreun efort să se ridice din groapa în care se află. Se complac în sfera lor cea sumbră şi nu cred că ştiu să aprecieze mâna care li se întinde. Ei nu se vor ridica fiindcă le este mai uşor să primească. Lenea e comodă şi apoi se va abona la tine privindu-te ca pe o fundaţie caritabilă care-i serveşte necesităţile. Atunci când dăruim acestor tipuri de oameni, de fapt nu procedăm corect. În primul rând, le întreţinem lenea şi nepăsarea, ca mai apoi să fim incorecţi faţă de alţi oameni care chiar ar merita sprijinul nostru. E vorba de acei oameni care trec printr-un necaz. Cei care fără voia lor s-au trezit îngenunchiaţi şi neputincioşi. Care s-au îmbolnăvit, cărora le-a ars casa sau au pierdut pe cei dragi şi au rămas singuri. Aceşti oameni merită ajutorul nostru pentru a se ridica. Ajutându-i pe ei, verbul a dărui va avea măsura corectă. Este ca şi când am merge pe un drum. În stânga noastră sunt leneşii, nepăsătorii şi cei care au probleme şi aşteaptă doar să le rezolve ceilalţi. În dreapta noastră sunt cei care suferă cu adevărat loviţi de necazuri grele, care dorm în frig şi ştiu ce e foamea. Corect este să ne oprim la cei care au nevoie cu adevărat de ajutorul nostru.
Verbul a oferi devine înălţător atunci când vorbim de calitate, şi nu de cantitate. Nu contează cât dai, atâta timp cât o faci din tot sufletul şi într-un mod necondiţionat. Unii au puţin, dar din puţinul lor oferă cu drag celor nevoiaşi. Aceasta este calitatea dăruinţei.
Îmi amintesc una din înţeleptele povestioare spuse de bunicul meu. Era o femeie simplă şi nevoiaşă. O chema Anica. Într-o zi, se strângeau ajutoare pentru câţiva copii orfani. Fiecare a dat ce avea şi ce putea, iar Anica le-a dat copiilor 2 mere. Lumea, aşa cum judecă de obicei, ar fi spus că e prea puţin darul ei: Doar 2 mere?!? Dar ea a răspuns cu ochii înlăcrimaţi: Este tot ce am avut. Bunicul concluziona: Iată cât de mare poate fi puţinul unora! Ceea ce unora li se pare puţin, pentru alţii e tot. Cred că acest gest nobil este exemplul perfect pentru calitatea dăruinţei.
Ce putem dărui? O haină, o floare, dar şi o vorbă bună, un sfat şi sprijin moral. Verbul a dărui nu se rezumă doar la lucruri de ordin material, el însuşi este ofertant. Mulţi au nevoie de o încurajare, de o îmbrăţişare sau de vorbe frumoase. Sunt şi oameni singuri de care nu trebuie să uităm niciodată. Lor trebuie să le oferim o vorbă bună şi un umăr la nevoie. Când vorbeşti, spui o poveste. Când asculţi, aduci o mângâiere,. Să dăruim aşadar şi mângâiere şi sprijin moral. Este mare nevoie de ele în această lume.
Oricând e binevenit un gest frumos. Dacă vrei să dăruieşti cuiva ceva, fă-o din toată inima, dar deschizând bine ochii. Oferă întotdeauna celui care are nevoie. Dar oferă-i ceea ce are nevoie. Aceasta este măsura corectă. Să oferi din lumina ta, dar celor care vor să o primească şi să se înalţe. Nu celor care au ajuns şi locuiesc în întuneric de bună voie.
Tot ceea ce dăruim din suflet se va întoarce la noi într-un fel sau altul. O altă lege universală în care cred cu tărie. Dar nu trebuie să dăruim gândindu-ne la vreo recompensă. Ci pur şi simplu pentru că trebuie să arătăm umanitate. Pentru că trebuie să începem de la noi dacă vrei să facem această lume mai frumoasă şi mai caldă. Însă, cum spuneam, mare atenţie cui şi când dăruim. Nici iubirea, cel mai înălţător sentiment uman, nu trebuie oferită oricui. Dacă ajunge la persoane care nu o apreciază sau care o batjocoresc, atunci trebuie să înţelegem că nu e oferită corect. Nici faţă de noi, nici faţă de alţii care îşi doresc cu ardoare şi ar merita acest sentiment deosebit. Dăruieşte în măsura corectă şi atunci îţi vei păstra şi echilibrul interior.
Eu posed cu adevărat doar ceea ce am dăruit, spunea Seneca. Bunurile pe care le dăruim sunt cele pe care le deţinem cu adevărat. Iubirea, lumina interioară şi liniştea vor fi ale noastre doar dăruindu-le. Aşadar, fiţi iubire, lumină şi linişte. Când exişti doar pentru tine e o simplă existenţă. Dar când exişti şi pentru alţii, atunci înveţi să trăieşti cu adevărat.
Să nu trăieşti cu temeri, să nu devii ostil, Să strângi la piept speranţa, să râzi ca un copil. Să nu renunţi la luptă de vrei să biruieşti, Să strângi la piept iubirea căci doar atunci trăieşti.
Să-nveţi şi de la oameni, să-nveţi şi de la mări, Să alergi spre bucurie, să fugi de întristări. Să faci mereu din noapte cea mai frumoasă zi, Să ştii că numai Cerul te poate ocroti.
Să-nveţi şi de la soare, să-nveţi şi de la nori, Să nu renunţi la visuri şi sfintele valori, Să faci mereu din iarnă cel mai frumos veşmânt, Să ştii să porţi lumina oriunde pe pământ.
Să nu trăieşti în grabă, mereu să te opreşti Să strângi în braţe clipa, să-nveţi s-o preţuieşti. Să nu renunţi la tine, să nu renunţi la Cer, Să scrii eternitate în tot ce-i efemer.
Să dăruieşti respect, să dăruieşti iertare, Să fii un dor adânc şi-o lacrimă din soare, Să fii mereu iubire şi-atunci vei învăţa Că viaţa este însăşi puterea de a învia!
Meriți o persoană care să te iubească cu fiecare bătaie de inimă, care să se gândească mereu la tine, la ce faci, la cum ești, dacă ai râs, dacă ai plâns, dacă mai poți, dacă ești bine. Și s-o facă într-o manieră ce nu are nicio treabă cu gelozia.
Meriți pe cineva care să te ajute să îți împlinești fiecare vis pe care-l ai. Și care să te protejeze atunci când ți-e teamă. Meriți un om care să te trateze cu respect, care să iubească fiecare parte din tine și, poate, mai ales pe cele ce-ți sunt defecte.
Meriți pe cineva care să te iubească atât de mult. Atât de tare. Atât de profund….
Într-o zi dragă Femeie, vei fi lângă bărbatul vieții tale și nimic nu va mai conta… 🖤
Va veni o zi când, așa cum îți doreai, vei fi lângă bărbatul care te iubește atât de mult încât, fără tine, el nu ar mai avea niciun sens în lumea asta. Trebuie doar să ai răbdare, căci lucrurile bune au nevoie de timp pentru a se întâmpla.
Apoi, într-o frumoasa zi, te vei trezi lângă el, veți bea cafeaua împreună și veți povesti despre planurile voastre de viitor. Despre reușite, despre provocări, despre temeri și dorințe… Și, în acel moment, nimic altceva nu va mai conta, nici vremea capricioasă, nici prietenii falși, nici colegii de muncă oportuniști. Nu va mai conta absolut nimic, pentru că deja aveți totul.
Într-o zi, veți petrece după amiaza uitându-vă la filme, mâncând popcorn, tachinându-vă așa cum o fac doi îndrăgostiți. Veți fi fericiți. Din cale afară de fericiți. Iar seara, poate, veți bea un vin în oraș și vă veți privi viitorul unul în ochii celuilalt. Și, poate, după vin, vă veți întoarce acasă și veți face lucruri de oameni mari, amândoi debordând de plăcere. Când iubești, parcă, și sexul are alt … gust. Într-o zi vei fi sigură că îi poți spune orice bărbatului din fața ta, nefiindu-ți teamă că vei fi judecată, etichetată sau respinsă. Vei simți liniștea în cel mai propriu sens al ei. Și iar vei fi fericită. Tot într-o zi te vei convinge că el are ochi doar pentru tine, celălalt femei devenind simple umbre. Vei ști că te iubește așa cum n-a iubit și nu va iubi nicio altă femeie. Te vei simți unică, te vei simți dorită, te vei simți iubită, te vei simți înțeleasă, te vei simți atrasă. Vei simți, într-o zi, tot ce n-ai simțit o viață întreagă.
Toate acestea vor veni, fără dubii. Trebuie doar ai răbdare și încredere că totul va fi bine într-o zi….
Cred într-o iubire fără moarte, Cred în rostul vieţii pe pământ Şi mai cred că trupul o să poarte Alb şi negru ca pe un veşmânt.
Cred într-o putere fără margini, Cred în sensul vieţii de la cer Şi mai cred în artă şi-n imagini, Alb şi negru drepturile-şi cer.
Cred şi în curaj, dar şi în teamă, Cred în tată şi în mamă, Cred în amintire şi-n uitare, Cred în cântec, păsări şi în vers Şi mai cred că nu e vindecare Fără alb şi negru-n univers.
Cred în vietăţi şi în natură, Cred în arbori, iarbă şi în flori Şi mai cred că-n toate este o măsură Şi că alb şi negru sunt culori.
Cred într-un spectacol de lumină, Cred în lacrimi, mare şi în foc Şi mai cred într-una disciplină, Alb şi negru luptă pentru loc.
Cred în frumuseţile din lume, Cred în zâmbet, soare şi în zbor Şi mai cred că nimeni n-are nume Dacă alb şi negru nu mai vor.
Cred şi în orgolii şi-n iertare, Cred că pentru toate e un preţ Şi mai cred că inima ne doare Când în alb şi negru e-un dispreţ
Cred în anotimpuri de poveste, Cred în ploaie, nouri şi ninsori Şi mai cred că tainele aceste Doar în alb şi negru le măsori.
Cred şi în tristeţe şi în rană, Cred în dor, în vise şi-n amurg Şi mai cred că umbra ni-i orfană Dacă alb şi negru nu mai curg.
Cred într-una sfântă rugăciune, Cred în cărţi, în cer şi-n suferinţi Şi mai cred că nu ar fi minune Fără alb şi negru ca sorginţi.
Cred în mărturii fără culoare, Cred într-un cuvânt deosebit Şi mai cred că forţa creatoare Doar în alb şi negru a trăit.
Cred şi-n bucurii şi în durere, Cred în clipa marii întâlniri Şi mai cred că timpul din tăcere Poartă alb şi negru în priviri.
Cred în slova zărilor senine, Cred în început şi în sfârşit Şi mai cred că tot ce ne revine E în alb şi negru desluşit.
Cred într-o iubire fără moarte, Cred în veşnicia de apoi, Dar mai cred că vrerea ne desparte: Alb sau negru, ce alegem….
Dintre toate puterile din lume cred că puterea noastră interioară este cea mai mare. Iar ea înseamnă credinţă, iubire şi nădejde. Acestea ne conferă tăria şi forţa de a trece prin lume şi a înfrunta tristeţile, obstacolele şi furtunile care se abat asupra noastră.
Cu toţii am auzit de principiul separării puterilor în stat. Dar mai există un principiu. Al separării puterilor în adâncul nostru. Aici avem doar putere legislativă şi executivă. Iubirea este puterea legislativă. Cea care aprobă legile interioare. Credinţa şi nădejdea reprezintă puterea executivă. Cea care le pune în aplicare. Acestea sunt într-un raport de interdependenţă. Credinţa e iubire, iar nădejdea vine din credinţă. O înlănţuire firească,dar nefiresc de puternică. Totuşi, puterea judecătorească rămâne în ceruri. Dacă există credinţă în noi, sentinţa va fi cu siguranţă aceea de a ne lumina și întări.
Uneori, singura opţiune care ne rămâne este aceea de a fi puternici. Când trecem prin momente cumplit de grele cum ar fi pierderea unor persoane dragi sau membrii ai familiei, când ne despărţim de cineva, când se îmbolnăvesc cei dragi sau noi, atunci e necesar să căutăm puterea de a merge mai departe în iubire şi credinţă. Şi să avem mereu nădejde. Să ne gândim la cei care ne iubesc şi pe care îi iubim. Pentru ei merită să luptăm şi să învingem durerea. În ei se regăseşte rostul şi tăria noastră. Aceasta este o motivaţie puternică. Dar trebuie să căutăm un sprijim şi în credinţă. Uneori vom simţi că nu e suficient sprijinul oamenilor. Dumnezeu este Cel care ne dă o putere cum nu am fi crezut vreodată că există. De la El vom primi mângâierea şi forţa de a ne continua drumul. Dumnezeu este Puterea puterilor, iar rugăciunea face minuni. Ea ne vindecă şi ne purifică şi niciodată nu trebuie să uităm de ea. Adevărata lumină şi putere se revarsă de la cer.
Primul principiu în viață: să nu te dai bătut în faţa oamenilor sau a întâmplărilor. Dar, ca să nu te dai bătut, e nevoie de răbdare şi gândire pozitivă. E nevoie de a te concentra asupra a ceea ce este şi cei ai mai important: familie, prieteni, sănătate. Şi să nu uiţi de puterile interioare: iubirea, nădejdea şi credinţa. Acestea sunt cele mai bune medicamente. Fără ele nu există nici lumină, nici vindecare, nici Cer. Alte puteri sunt doar aparente şi nu îţi vor fi de folos.
Cel care zâmbește în loc să se înfurie va fi întotdeauna mai puternic, spunea un proverb. De multe ori e greu să readuci zâmbetul pe chipul tău. Şi priveşti cu speranţă spre Cer. Dar dacă porţi lumina iubirii în tine şi eşti motivat cumva, atunci păşeşti pe drumul cel bun şi îţi vei regăsi seninătatea. Trebuie doar să renunţi la tristeţile care îţi macină sufletul şi gândul. Nu e uşor, dar fă tot posiblul să reaprinzi lumina. Să priveşti în ochii celor dragi şi să simţi motivaţia de a continua. Dar trebuie să cauţi şi privirea cerului. Cea în care se află frumuseţea şi dragostea supremă. Cea care tratează orice suferinţă. Numai iubirea şi credinţa te vor ajuta să te ridici. Iar când o vei face, să nu uiţi din nou să priveşti către Cer şi să fii recunoscător pentru puterea pe care ţi-a dăruit-o.
Puterea este în sine un cuvânt puternic. Există multe forme de putere de pământ, însă una singură sfidează timpul şi spaţiul: credinţa. Iubirea faţă de Dumnezeu. Aceasta este Puterea de la cer. Dacă ea se află în noi, atunci vom reuşi să învingem durerile şi obstacolele şi să readucem soarele în viaţa noastră.
Către toate femeile Dragă femeie, vei găsi bărbatul care te va iubi pentru ceea ce ești, nu pentru cum arăți. El te va săruta pe frunte de fiecare dată când simți că nu mai poți, te va lua în brațe și-ți va spune că te va ajuta să cucerești lumea dacă asta-și dorești. Pentru tine, merge până-n pânzele albe.
Îți va deveni cel mai bun prieten și niciodată nu va râde de temerile tale, de defectele tale, ci te va ajuta fie să le depășești, fie să le corectezi. Lângă el, vei învăța să te simți în largul tău la orice oră din zi și din noapte, fără a fi nevoie să ascunzi lucrurile de care-ți este rușine, fără să pari perfectă. El te va iubi fix așa cum ești tu, cu bune, cu rele, cu nebunii, cu toane, cu capricii.
L-ai întâlnit întâmplător. I-ai zâmbit, iar el ți-ar răspuns la fel. Erați doi necunoscuți atunci, care nu știau ce le rezervă viața. Însă încă din primele momente ai simțit că lângă el vrei să fii, că vrei să îi simți căldura brațelor, că vrei să-i simți buzele cum le acoperă pe ale tale. Tu veneai după câteva eșecuri și deși el te făcea să te simți din nou fericită, câteva dubii au apărut. Știi că au apărut, pentru că te temi să nu suferi din nou.
Dacă ai dubii că îi pasă de tine, te poți convinge foarte simplu.
Un bărbat care are foc în priviri de fiecare dată când te vede nu vrea decât să te vadă și să te facă fericită. Nu are ochi pentru altcineva, pentru că retina lui este spațiu destinat doar ție.
Dacă problemele lui trec în plan secund atunci când le ai pe ale tale, să știi că este dispus să facă orice să te scape de temeri, de durere sau de griji. De ce? Pentru că nu suportă să te vadă că ești supărată.
Dacă te îmbrățișează de parcă nu te-a mai văzut de zile întregi, deși sunteți mai mereu împreună, să știi că îi ești dragă și te vrea cât mai aproape de sufletul lui. Îmbrățișările, de cele mai multe ori, sunt cele care alungă toate relele din lume. Să ții minte asta!
Dacă te sărută cu aceeași pasiune ca primul vostru sărut, înseamnă că flacăra dintre voi este vie, arzând ca atunci când ați aprins-o. Și dacă un sărut încă spulberă toate gândurile, înseamnă că ai lângă tine bărbatul potrivit. Și perfect pentru tine.
Și dacă încă mai face acele lucruri mici, dar drăguțe, înseamnă că începe să țină din ce în ce mai mult la tine. Grija unui bărbat pentru femeia de lângă el este, poate, cel mai evident exemplu al sentimentelor lui.
Așadar, nu te mai teme degeaba. Fii fericită că îl ai, că l-ai întâlnit și că ați început să scrieți propria voastră poveste! Și, te rog, să îi oferi aceleași lucruri pe care el ți le oferă fără rezervă!
Dacă o iubești, știi bine că nu-i poți promite, încă de la început, un viitor, aşa cum poate s-ar grăbi s-o facă alţi bărbați.
Ar trebui să fii conștient că înainte de a-i promite viitorul acela strălucit, trebuie să o asiguri de câteva lucruri.
Să o asiguri că o înţelegi atunci când ochii ei frumoși, dar nedumeriți, îți caută privirea pentru a îi a-i răspunde nelămuririlor ei şi că nu o vei judeca pentru ceea ce este peste putinţa ta de a înţelege. Să o asiguri că este unică pentru tine. Să-ți deschizi sufletul pentru ca ea să se convingă de faptul că singurul loc destinat unei femei îi aparţine. Să o asiguri că nu o vrei în viaţa ta doar pentru senzaţia de siguranță, ci pentru senzaţia aceea când simţi că-ţi trage cineva covorul de sub picioare. Să o asiguri că are tot respectul tău, în orice zi, în orice moment, fără rezerve.
Să o asiguri că ai mereu un umăr disponibil pentru a-şi sprijini capul atunci când lumea ei începe să se clatine. Să o asiguri că îi vei şterge, fără ezitare, orice lacrimă ce-i va cunoaşte obrazul fin. Să o asiguri că nu e nevoie să fie cea mai bună femeie, ci că așa imperfectă cum este, tu o tratezi ca și cum ar fi perfecțiunea întruchipată.
Să o asiguri şi că nu vei pleca de lângă ea după ce veți face dragoste, ci că o vei ţine în braţe. Să o faci să fie sigură că o vei proteja de orice chiar dacă fizicul nu te prea ajută. Să o asiguri că, deşi ai temerile tale, nu o voi lăsa să se lupte cu fricile ei de una singură. Asigur-o că o vei accepta aşa cum este, fără a încerca să schimbi ceva la ea, astfel încât ea să fie sigură că nu există parte din tine care să nu o iubească.
Să o asiguri că nu ți-e ruşine să o ţii de mână, să o săruți, să o îmbrăţişezi ori să-i spui că o iubesc de faţă cu prietenii tăi ori cu necunoscuţii din jurul tău. Să-i explici că, uneori, s-ar putea ca distanța să intervină între voi, dar aceasta te va convinge că o vreau mai mult. Să nu-i fie teamă că ochii nevăzuți se uită, ci că abia așteaptă să se revadă.
Asigur-o că nu vei face caz din orice rahat, căci știi care sunt lucrurile cu adevărat importante ce contează pentru relația voastră. Fă-o să fie sigură că atunci când promiți, acele cuvinte vor deveni fapte, nu doar niște iluzii vândute pentru a da bine în fața ei. Abia după ce reușești să faci toate acestea, vei putea să-i promit un viitor împreună.
Bărbate, nu te grăbi și fă lucrurile bine! Apoi fugiți în lume împreună!
Să nu trăieşti cu temeri, să nu devii ostil, Să strângi la piept speranţa, să râzi ca un copil. Să nu renunţi la luptă de vrei să biruieşti, Să strângi la piept iubirea căci doar atunci trăieşti.
Să înveţi şi de la oameni, să înveţi şi de la mări, Să alergi spre bucurie, să fugi de întristări. Să faci mereu din noapte cea mai frumoasă zi, Să ştii că numai Cerul te poate ocroti
Să nu trăieşti în grabă, mereu să te opreşti Să strângi în braţe clipa, să înveţi s-o preţuieşti. Să nu renunţi la tine, să nu renunţi la Cer, Să scrii eternitate în tot ce-i efemer.
Să dăruieşti respect, să dăruieşti iertare, Să fii un dor adânc şi-o lacrimă din soare, Să fii mereu iubire şi atunci vei învăţa Că viaţa este însăşi puterea de a învia.
Să înveţi şi de la soare, să înveţi şi de la nori, Să nu renunţi la visuri şi sfintele valori, Să faci mereu din iarnă cel mai frumos veşmânt, Să ştii să porţi lumina oriunde pe pământ.
Aș vrea să ningă cu iertare din ochii universului pentru că ninsoarea este o mângâiere divină. Cele mai frumoase daruri pe care le poţi oferi sau primi sunt iertarea şi iubirea. Aş vrea să învăţăm mai mult să iertăm. Şi poate că numai atunci când suntem iertaţi şi simţim căldura acestei trăiri îi putem cunoaşte adevărata semnificaţie. Până la urmă, iertarea rămâne cea mai caldă îmbrăţişare.
A ierta este unul dintre sentimentele cu care sufletul nostru se întâlneşte poate cel mai rar. Dar şi un verb cu care raţiunea se conectează mai greu. Cred cu tărie în afirmaţia lui Benjamin Franklin: Cele mai dificile 3 lucruri în această viaţă sunt: a păstra un secret, a ierta şi a profita de timp. Într-adevăr, iertarea este un aspect anevoios pentru fiinţa umană. Cred că şi expresia iartă-mă este una dintre cele mai greu de rostit. A-ţi cere iertare este un proces complicat care stârneşte numeroase îndoieli raţiunii şi orgoliului uman până să fie pusă în aplicare. Iertarea trece prin filtrul raţiunii ca să ajungă la inimă şi de multe ori orgoliul o opreşte fiindcă nu îi poate ceda şi nu îi poate înţelege drepturile.
Să ne adâncim aşadar în profunzimea verbului a ierta. Să ierţi defectele şi păcatele omeneşti. În primul rând, iertarea defectelor celuilalt înseamnă recunoaşterea imperfecţiunii tale. Această virtute este cea care ne face să fim îngăduitori cu fiinţa umană. Şi trebuie să fii pentru că niciun om nu este perfect. Viaţa înseamnă un drum spre regăsire în care omul se reînnoieşte prin iertare şi se defineşte prin complexitate. Toţi avem nevoie de iertare la un moment dat. Greşeala este una dintre coordonatele care definesc fiinţa umană.
Defectele altora le mai iertăm, mai greu e cu păcatele. Iar la păcate eu cred că se despart în două categorii: păcate albe cu care majoritatea ne întâlnim sau le comitem şi păcate negre pe care nu dorim sau chiar nu le putem ierta. De pildă, cred că invidia face parte dintre păcatele albe. Ea nu îşi va cere iertare niciodată, dar iartă-i pe cei care te invidiază. Ei de fapt îţi confirmă că te situezi pe o treapta înaltă şi că ai pentru ce să le stârneşti această revoltă interioară. Să ierţi înseamnă să te declari superior şi tot iertarea este o calitate care îi defineşte pe oamenii puternici şi nu pe cei slabi. Nu lăsa întunecimea invidiei să te umbrească, luminează-te şi o iartă fiindcă oricum îşi plânge singură de milă. Un alt păcat alb ar fi egoismul. În fiecare om zace o fărâmă de egoism şi atâta timp cât nu ajunge la exacerbare să distrugă o altă fiinţă, îşi merită iertarea.
De multe ori oamenii se supără şi îşi aruncă vorbe grele pe care poate nu le simt cu adevărat. Dacă analizăm situaţia în profunzime, merită să fie iertate vorbele atâta timp cât există fapte bune din partea celor care te-au rănit doar cu cuvântul. Din nefericire, multe prietenii sau relaţii se destramă din cauza unei orgoliu nejustificat. Unii nu vor să ofere iertarea atâta timp cât nu li se cere. Iertarea cred că trebuie să fie precum iubirea: necondiţionată. Mă întreb care situaţie e mai dureroasă: să aştepţi să fii iertat sau să nu oferi iertarea. Ambele cred că sunt precum un pumnal care îţi sfâşie interiorul. E dureros să ne imaginăm despărţiri între oameni doar pentru că nu se oferă iertare. Două priviri în lacrimi care îşi iau rămas-bun doar pentru că raţiunea înfrânge inima îmi provoacă o tristeţe fără margini şi îndoială în ceea ce priveşte puterea iubirii. Poate că iubirea nu a fost suficientă pentru a elibera iertarea. Iubirea trebuie să îngenuncheze orgoliul şi să cunoască înălţimea verbului a ierta.
Iertarea este cea mai valoroasă comoară din adâncurile tale şi chipul armoniei pe pământ. Dacă iubeşti şi ierţi, atunci ai învăţat una dintre cele mai importante lecţii ale vieţii. Să nu oferi iertare poate fi una dintre cele mai grele pedepse pe care o poţi aplica cuiva. Dar poate fi cea mai grea pedeapsă pe care o poţi aplica propriei persoane. Când iertarea ajunge să te caute precum un orb şi nu doreşti să-i deschizi poarta spre lumină, atunci ea se transformă în pedeapsa autodistrugerii.
Susţin afirmatia lui Lev Tolstoi : Dacă ierţi, iartă totul! Altfel n-ar mai fi iertare.
Atunci când vrei să eliberezi zbuciumul interior prin iertare, trebuie să o faci din tot sufletul. Faptele nu vor dispărea şi nici nu vor fi uitate fiindcă nici timpul şi nici raţiunea nu le poate şterge, însă e important ca liniştea să se aşeze profund şi în deplinătate înlăuntrul celui care iartă. Dacă spui că ierţi şi continui prin a-ţi revărsa resentimentele, atunci aceea nu e iertare.
Iertarea poate fi abordată şi dintr-o altă perspectivă. Iată din ce unghi o privea Goethe : A ierta înseamnă a-i oferi ceilulat ocazia de a mai greşi o dată. Cred că este un avertisment înţelept care trebuie cântărit cu atenţie. E drept că acest act numit iertare se înfăţişează unora precum o slăbiciune sau naivitate. De aceea, trebuie să îţi asumi un mare risc. Totuşi, e un risc necesar de multe ori. Pentru a-ţi păstra relaţiile de orice formă e bine să tolerezi defectele omeneşti. În acelaşi timp, e foarte important să ştii limita până la care poţi face asta. Nu poţi închide ochii mereu în faţa nedreptăţilor, iar faptele deosebit de grave nu mai rămân sub acuzaţie în instanţa umană şi se atribuie Divinităţii care nu dispune de limite.
Nici succesul nu va fi iertat prea usor pentru că mulţi atribuie împlinirii acest termen. Cred că o viaţă de succes nu înseamnă o carieră strălucitoare, ci o inimă care străluceşte.
Să cuceresti o lume prin răzbunare e o glorie fără învingători. Răzbunarea aduce doar o linişte superficială numită satisfacţie. Iertarea aduce o linişte profundă numită pace interioară.
Tot o altfel de abordare are şi Nicolae Iorga: Greşelile nu se iartă, ci se repară. O perspectivă stimulentă. Să nu înveţi din greşeli înseamnă să te rătăceşti şi să-ţi stopezi progresul. Ritmul vieţii este dat de verbul a învăţa. În mod voit şi repetitiv, greşeala poate duce la degradare umană. E necesar să-ţi repari greşelile şi o poţi face în două moduri: primul este acela de a-ţi da silinţa să nu se mai repete şi al doilea de a te revanşa faţă de cel care a avut de suferit din pricina greşelii tale. Cu revanşa e mai greu, desigur. De multe ori cel care ajunge în situaţia de revanşare nu ştie cum să facă asta. Dar e important măcar să încerce.
Timpul este duşmanul nostru comun care nu vrea să ne ierte. El nu iartă ignoranţa noastră, ci o pedepseşte prin eşecuri. Nu ne ascultă, însă la final ne pune întrebări. Deşi de multe ori îngenunchiezi să îi ceri iertare, nu o vei primi pentru că nu e niciodată acasă. Atunci intervine iertarea pentru propria persoană. E mai rău să fii dezamăgit de tine însuţi decât de către ceilalţi. Nu eşti stăpânul altora, ci propriul tau stăpân. Uneori poate fi cel mai greu a te ierta pe tine însuţi. Şi e nevoie tot de înţelepciune pentru a-i dovedi timpului că îl vei preţui mai mult. Asta e greşeala noastră în faţa timpului: nu îi preţuim cu adevărat valoarea şi de multe ori îl risipim. Pentru asta nu ne va ierta nicicând.
Mi-ar fi plăcut să avem şi un viciu comun: acela de a respira iubire. Dar fiinţa umană cade pradă şi altor vicii. Pe unele le poţi ierta, pe altele nu. Important e să le analizezi îndeaproape şi să nu o faci având prejudecăţi. Cum spuneam, pe unele nu le poate înţelege nici raţiunea, nici sufletul nostru.
Fiecare om are nişte limite interioare. Numai Dumnezeu a putut oferi iertarea cea mai înaltă fiindcă El exprimă de altfel şi iubirea absolută. Tocmai de aceea El este Unic. Iertarea supremă se revarsă din ceruri. De aceea, cred că e primordial ca întâi de toate să ceri iertare divinităţii pentru toate căderile şi decăderile tale. Iertarea cerească îţi va aduce lumină şi împăcare fiindcă ea poate înţelege şi iubi fiinţa umană în întregime.
Cred că iertarea trebuie să atingă cele mai înalte cote în iubire. Iubirea adevărată trebuie să ierte. Şi nu mă refer la a îndura sau a suporta grele umilinţe, ci a se lepăda de orgoliul care vrea să o lege. Când îl răneşti pe cel iubit, e important să deschizi braţele pentru a-i cere cea mai caldă dintre îmbrăţisări: iertarea. Când te răneşte cel pe care îl iubeşti, e la fel de important să i-o oferi. Poate că iertarea nu înseamnă mereu împăcare palpabilă, dar înseamnă să fii împăcat cu tine însuţi. În ochii iubirii trebuie să ardă sacrul foc al iertării
Aş vrea să definesc cuvântul dor, Dar ce cuvânt putea să exprime Această taină, simplu şi uşor, Când ea e cea mai mare profunzime?
Am apelat la mare şi la cer, Am apelat la om şi anotimpuri, Să desluşesc mai marele mister În care inima vorbeşte peste timpuri
Nici primăvara nu a mai venit, A încercat şi ea să-l definească, Dar de atâta dor s-a-mbolnăvit Şi s-a retras în lacrima cerească.
Iar vara a trimis un asfinţit În care însăşi focurile toate Au scris pe cer şi apoi au consfinţit Că dorul este doar eternitate.
Şi s-a făcut doar toamnă pe pământ Şi frunza lăcrimând în veşnicie Mărturisi că dorul este sfânt, Nici ploile nu ştiu să îl descrie.
Şi, deodată, ninge ca prin vis Şi cerul despre viaţă povesteşte Şi-n puritatea albului s-a scris Că omu-i doar un dor ce nu sfârşeşte
Mi-e dor de oameni buni… De oameni cu inima caldă. De oameni veseli, ce iți zâmbesc cu inima când trupul este sfârtecat printre suspine.
Mi-e dor de oameni ce se țin de mâna. DE OAMENI CE SPUN POVESTI FARA A-I POVESTI PE ALTII!! Mi-e dor de oameni ce iubesc şi se iubesc. Mi-e dor de oamenii copii. De cei ce-şi poarta tinerețea-n suflet. De adulții ce se joacă pur fără să calce peste minți şi inimi.
Mi-e dor de oameni sinceri, de guri ce te alintă cu adevărul. Mi-e dor de oameni fericiți. De chipuri ce îţi râd cu ochii, cu mintea, inima şi sufletul, la fel. Mi-e dor de oamenii de odinioară. Oameni curați la interior şi exterior. De oameni ce te iau în suflet şi nu ți-ar da vreodată drumul. Mi-e dor de oameni buni. 🙂
Cuvântul înseamnă expresie, putere, lumină sau întuneric. El poate fi o armă sau o floare. Poate lucra în slujba artei şi frumosului sau poate lovi. De aceea, e foarte important să ştim cum să îmbrăcăm cuvintele pentru a dărui celor din jur şi nouă înşine linişte şi alte stări frumoase de care fiinţa are nevoie.
Cred că lumina din cuvânt este expresia puterii cuvântului. Cum şi unde o putem găsi? Când în interiorul uman este lumină atunci ea va fi eliberată în toate formele, mai ales în cuvânt. De aceea, trebuie să căutăm compania oamenilor care emană lumina. Iar ea vine din educaţie, cultură şi suflet. Lumina din cuvânt izvorăşte de fapt din inima omului.Modul de exprimare consider că este o carte de vizită. O manieră de prezentare care te descrie celor din jur. Dacă vrei să te pui în valoare, nu uita că abilităţile de comunicare sunt fundamentale. Vorbeşti frumos, te prezinţi frumos. Ai un vocabular admirabil, te prezinţi admirabil. Vocabularul este o altă carte de identitate.
Modul de exprimare consider că este o carte de vizită. O manieră de prezentare care te descrie celor din jur. Dacă vrei să te pui în valoare, nu uita că abilităţile de comunicare sunt fundamentale. Vorbeşti frumos, te prezinţi frumos. Ai un vocabular admirabil, te prezinţi admirabil. Vocabularul este o altă carte de identitate.
Poate că vocabularul nu trebuie să fie admirabil, dar trebuie să denote bunele maniere. Bunul simţ şi educaţia pot fi remarcate în câteva cuvinte simple şi expresii deosebit de importante: mulţumesc, te rog frumos, îmi cer scuze, bună ziua sau bună seara. A te respecta pe tine înseamnă a-i respecta şi pe cei din jur.
Limbajul este haina gândirii, spunea memorabil Samuel Butler. Cuvintele frumoase sunt mereu la îndemâna oricui, dar nu toată lumea alege să folosească. Din păcate. Asta pentru că nu toţi au o gândire şi o educaţie frumoasă. Şi nici suflet frumos. Însă nu trebuie să uităm niciodată că într-un cuvânt se poate ascunde o mare putere binefăcătoare. O vorbă bună, un sfat frumos sau o mângâiere verbală poate fi cel mai frumos dar pe care îl putem oferi cuiva. De multe ori avem nevoie să auzim o încurajare sau vorbe care sunt dovada unor sentimente frumoase. Pe de altă parte, ne putem dărui nouă înşine lumina din cuvânt citind genuri literare expresive unde cuvântul devine măreţ şi ne atinge sufetul purificându-l. Avem mare nevoie de această lumină din cuvânt pentru a ne hrăni spiritual. De asemenea, ne putem regăsi şi redescoperi în tainele cuvântului. În poezie cuvântul urcă pe cele mai înalte trepte ale profunzimii şi cred că acest gen literar defineşte forţa cuvântului. În cărţi vom descoperi cea mai puternică lumină a cuvântului şi de aceea consider că lectura are o importanţă covârşitoare pentru că ne înalţă şi ne îmbogăţeşte sufletul.
Cuvântul poate fi un balsam pentru suflet sau un pumnal. Întunericul din cuvânt iese la iveală atunci când se declanşează stări care denaturează fiinţa umană. Violenţa verbală este una dintre căile întunecate pe care omul poate păşi. Ea nu ajută şi nu salvează pe nimeni, doar aruncă omul în beznă şi primitivitate. Trebuie să ne ferim de persoanele care aleg adesea acest comportament întrucât este nociv şi devastator. Poate că fiecare mai aruncă vorbe urâte la supărare, însă atunci când ele persistă şi caracterizează un om, acesta este pe căile pierzaniei şi îi va distruge şi pe cei din jurul său. Cuvintele în care nu regăseşte frumosul din această lume sunt arme grele de care trebuie să ne ferim. De asemenea, ura şi mânia pot da naştere unor cuvinte întunecate. La fel ca invidia care alege deseori drept pumnal calomnia. Şi, bineînţeles, acolo unde nu este cultură şi nici educaţie, întunericul îşi spune cuvântul. Cred că trebuie să ne ferim de aceste stări şi să căutăm întotdeauna lumina din noi şi din oameni.
Săgeţile străbat corpul, cuvintele rele sufletul. Baltasar Gracian Fapte, nu vorbe. Sigur că acest îndemn este înţelept şi vorbele fără fapte nu prea au valoare. Însă, şi vorba are o mare greutate. Mai ales dacă vine din partea unei persoane care înseamnă ceva pentru noi. O vorbă urâtă şi întunecată ne poate atinge în cel mai trist mod. Din cauza unor jigniri repetate, mulţi îşi pierd stima de sine şi se închid în ei. Asta înseamnă că trăiesc într-un mediu care nu le este deloc benefic şi ar trebui să ia măsuri pentru salvarea sănătăţii lor spirituale. Iată că şi vorbele au o importanţă deosebită, nu doar fapta. Ele pot mângâia pe cei din jur sau pot lovi într-un mod crunt. Atunci când te lovesc trebuie să îţi recapeţi liniştea. Critica este o altă formă nocivă de care trebuie să ne ferim. Uneori poate fi constructivă, dar adesea aduce doar nelinişti şi descurajare. Şi este esenţial să ne păstrăm ambiţia şi curajul de a lupta în viaţă pentru tot ceea ce ne dorim
Expresia cuvintele sunt de prisos cred că denotă o stare profundă de emoţie. Câteodată nu îţi găseşti cuvintele pentru a te exprima, însă eu cred că niciodată ele nu sunt de prisos. Mereu trebuie să încerci să eliberezi sentimentele prin cuvinte. Doar în muzică uneori nu mai sunt necesare ca în cazul pianului sau al viorii. Acolo este deja o emoţie de mare intensitate care te lasă fără cuvinte. E frumos să rămâi fără cuvinte atunci când ţi se transmite ceva deosebit.
Cuvântul este unica unealtă prin care se comunică voinţa şi gândurile noastre, e tălmaciul sufletului nostru, afirma Michel de Montaigne. Aşadar, să alegem această unealtă doar pentru a aduce lumină în această lume, pentru a-i mângâia pe ceilalţi şi pentru a ne îmbogăţi spiritual. Modul în care vorbim ne defineşte.
Cuvintele pot mângâia fiinţa Sau pot lovi în mod neomenesc, Aşază-n ele doar bunăvoinţa Şi atunci vei şti ce taină împlinesc.
Cuvintele pot fi înţelepciune Sau pot ajunge triste rătăciri, Aşază-le mereu cu raţiune, Dar lasă-le să curgă în trăiri.
Cuvintele pot deveni o artă Sau pot sfida luminile cereşti, Tu lasă-le putere să împartă Şi atunci vei şti ce taină împlineşti.
Cuvintele zâmbesc sau lăcrimează, Cuvintele sunt ierni sau primăveri, Iar dacă-n ele cerul luminează Atunci vei şti ce-s marile tăceri.
Nu vei putea afla de la ceilalţi oameni cine eşti tu. Vei auzi o mie de păreri diferite şi majoritatea vor fi departe de realitate. E normal, nu ei te-au creat. Dacă vrei să afli cine eşti, stai în linişte. Numără-ţi calităţile, vezi ce te face să arzi pe interior, recunoaste-ţi defectele, fricile, gândurile negre şi împrieteneşte-te cu ele. Dacă vrei să le şi supui, atunci ar trebui să te împrieteneşti cu
Cel care te-a proiectat. În manualul tău de utilizare nu sunt prevăzute revizii generale periodice ci, mai degrabă, un fel de rutină zilnică. Hrană şi grijă pentru corp, minte şi suflet, neuitând vreuna în defavoarea alteia. Fiindcă aşa cum ne revărsăm fizic peste curele, subnutrind intelectul, la fel putem să umblăm cu sufletele pe-afară, fiecare putând să-şi revendice câte-o parte din el pentru nevoile proprii, până când mergem sângerând din răni invizibile.
În durerile noastre cele mai adânci suntem singuri, indiferent câtă lume ar fi în jur. Sunt puţini oamenii care să aibă resursele necesare să treacă cu tine prin dureri mari şi mici, dar nici măcar ei nu pot pricepe adâncimea suferinţei altuia. Te vei ridica din cenuşă după ce vei considera că ai plâns suficient şi vei găsi o cale. Era şi înainte acolo, dar nu ştiu cum se face că o vezi abia după ce-ţi speli ochii pe dinăuntru. Nu pretinde nimănui să te înţeleagă. Nu se poate. Oamenii abia dacă se înţeleg pe ei, n-au resurse şi pentru tine. Nu este cea mai mare tragedie că eşti tu neînţeles. Nu te-ai născut pentru asta. Dacă vei face ceva util cu mintea şi mâinile tale, dacă vei lăsa o urmă a trecerii tale prin viaţă, va fi de ajuns.
Chiar şi aşa le vei lăsa doar o idee despre cine ai fost. Nu cere nimănui să te iubească aşa cum visezi tu să fii iubit. Oameni te iubesc cum pot ei. Dacă pot. Nu sta pe lângă ei împlinindu-le nevoile şi neglijându-le pe ale tale sperând că astfel vor fi uluiţi de bunătatea ta. Poate vor fi, dar asta nu-i va face să te iubească veşnic şi nici să te respecte. Vor lua ce le oferi şi îşi vor vedea de drum. În fond, ce-ar putea face ei pentru tine? De ce te-ar însoţi dacă nici ţie nu ţi-e prea clar unde mergi? Fii recunoscător pentru ce ai. Deschide ochii şi numără lucrurile frumoase pe care le deţii, dar nu le vezi din cauza celor la care visezi, despre care crezi că te vor face un munte de fericire. Dacă nu mulţumeşti şi nu foloseşti ce ai nu vei primi niciodată mai mult.
De ce ţi s-ar da? Ce să (nu) faci cu ele? Fii senin şi deschis. Eşti întreg, sănătos, frumos şi, mai ales, viu. Alţii sunt doar vii şi totuşi reuşesc să întoarcă o lume în favoarea lor. Dacă te plictiseşti ridică-te şi fă ceva, nu cere altora să se plictisească cu tine. Oamenii sunt atraşi de acţiune. O barcă eşuată care pluteşte în mijlocul mării nu trezeşte niciun pic de interes. Nimeni nu are timp de discutat la nesfârşit idei şi planuri, oamenilor le place să discute în timp ce fac ceva, merg undeva, crează ceva. Fii acest om şi cei care au acelaşi interes ţi se vor alătura. Nu te plânge de singurătate. Este cel mai frumos dar care ţi se putea face.
E timpul tău în care să poţi deveni ceva fără eventuale obstacole. Dacă visezi să însoţeşti un partener deştept, curajos, bun, frumos şi realizat, de ce crezi că respectivul te va admira fantastic văzându-te cum zaci măncând, pe fotoliul din faţa computerului? Nu te supăra pe oameni. Nu ei te dezamăgesc ci aşteptările tale nerealiste. Ia de la ei ce-ţi oferă, fii recunoscător şi nu pretinde nimic. Nimeni nu s-a născut special ca să te facă pe tine fericit.
Ai fost prevăzut cu un organ rotund şi interesant pe umeri, în care se află toate resursele de care ai nevoie. Caută în el, ai acolo extraordinar de multe facilităţi pe care nu vei ajunge să le epuizezi toată viaţa ta. Vei avea preteni care vor trece cu tine prin încercări grele şi vei avea prieteni care işi vor vedea de treburi. Iubeşte-i şi pe unii şi pe ceilalţi. Primii sunt comorile tale nepreţuite, sprijinul tău şi recuperarea ta din toate cele urâte ale pământului, pentru ceilalţi va trebui să fii tu asta, ceilalţi au nevoie de tine. Dumnezeu, de deasupra noastră, se îngrijeşte de noi toţi cu iubire. Caută să iubeşti pe cineva. Indiferent pe cine. Necondiţionat şi fără mari aşteptări. Nu te jertfi totuşi, nu-ţi lăsa viaţa deoparte încercând să slujeşti ca un rob supus celuilalt.
Doar iubeşte, curat, frumos, deplin aşa încât să nu rămână lucruri nefăcute, neirosindu-te în acelaşi timp.
Dependenţa nu e iubire.
Inimii îi place să se oglindească într-o altă Inimă.🙏♥️”
Femeia iubitã, pogoarã asupra-ne taina unui mare simbol. Femeia iubitã, prin Taina ei religioasã: Fecioara-Femeie-Mamã este cel mai frumos Dar. Gura Ei e pecetluitã cu Dor. In ochii Ei a rãsãrit întâia oarã Soarele. In Sufletul ei se îmbrãţişeazã Dragostea cu Frumosul. Sufletul Ei e un Duh de luminã, vesel, fericit şi blând. Sufletul Ei e mireasma sfântã a cuvintelor. Sufletul Ei e Dumbrava minunatã a oricãrei bucurii. Sufletul Ei e Floarea uriaşã, ce ritmic se desface în petale de nimb. Sufletul Ei, paşte Turmele zorilor, când înmugureşte ziua. Sufletul Ei e Toiagul care înverzeşte înserarea. Sufletul Ei e Fântâna cu apã vie a bãrbatului ales. Sufletul Ei e Roua din palmele copilului. Sufletul Ei se îmbracã în hlamida mãrturisirii Dorului, ca o mãrturie a Iubirii. Sufletul Ei este un Univers rãvãşit de cele mai simple şi mai tulburãtoare minuni. Sufletul Ei e Cuvântul care înfloreşte. Sufletul Ei e o Vioarã suavã, care încântã toate sãrbãtorile inimilor noastre. Sufletul Ei e un amestec de copil, de floare, de porumbiţã, de Inger, imn albastru de smerenie şi rugã.
Ești frumoasă când ești tristă, Ești frumoasă când zâmbești, Când verși lacrimi în batistă Și atunci frumoasă ești.
Ești frumoasă când ești goală, Ești frumoasă îmbrăcată, Ești, când stai la mine-n poală, Frumoasă ca niciodată.
Ești frumoasă dimineața, Ești frumoasă când visezi, Chiar și când te lupți cu viața Ești frumoasă, dar nu vezi.
Ești frumoasă când îți pasă, Ești frumoasă când mă cerți Nici nu știi cât de frumoasă Poți să fii atunci când ierți.
Ești frumoasă când vorbești, Ești frumoasă când respiri Doamne, ce frumoasă ești Când mi-alergi prin amintiri.
Ești frumoasă-n vis, în gânduri, A mea inimă ți-e casă, Te aștern în aceste rânduri, Să rămâi mereu frumoasă!
Fără femeie, nu am fi, Fără femei, ce am iubi?.. Fără femeie mângâieri Nu am primi de nicăieri!
Fără femei nu am visa, Fără femei nu am lupta; Lipsiți de scumpele femei, Poeții n-ar avea idei..
Sunt slabe, însă lipsa lor Usucă sufletul de dor; Prin mâinile acelea mici Trecut-au Feți frumoși voinici!
Atâta pace știu să dea În clipele de viață grea.. Cu ele-alături ești erou, Te întărești și lupți din nou!
Cu o femeie lângă ei Fricoșii se prefac în lei, Războinicii se îmblânzesc Și cei ce-s supărați, zâmbesc.
Cum Moise zice în Scripturi, Suntem doar simple firmituri Căci, după câte înțeleg, Doar EL PLUS EA sunt om întreg!
Am fost zidiți în așa fel, Că EA nu poate fără EL, Dar nici un EL nu ar putea Să fie, dacă n-ar fi EA!
Iti mulțumesc mult iubita mama pentru ca mai adus pe lume într-o zi atat de speciala si minunata!
Pentru final am lăsat piesa care am ascultat-o toată ziua aceasta frumoasa.
Există o casă de modă care creează accesorii unice pentru femei. Şi aceea este dragostea. Ea lucrează cu cele mai fine materiale şi ştie cum să aşeze fiecare anotimp pe trupul femeii şi în privirea ei deoarece o cunoaşte până cele mai adânci detalii şi îi înţelege sensul şi dorinţele. Ea mângâie feminitatea şi o să lasă să-şi spună povestea. Şi cum primăvara este o poveste şi un simbol, atunci dragostea accesorisează femeia transformând-o într-un anotimp de poveste. Şi astfel îi aşează în piept armonia dintre alb şi roşu.
Femeia e o caldă primăvară, În ochii ei sunt mugurii luminii Şi-n palma ei îşi strâng parfumul crinii În cupa unui vis de odinioară.
Ce accesoriu mai frumos decât dragostea poate purta în piept o femeie? Alb şi roşu poate cel mai profund legământ al culorilor. O simfonie a purităţii şi a iubirii, două simboluri care scriu împreună un alt simbol. Albul se îmbracă în roşu doar pentru a da un nou sens iubirii, iar roşu sărută albul doar pentru a da un nou sens pasiunii. Din împletirea celor două se compune o piesă inegalabilă care pune în valoare femeia.
Cred că legenda mărţişorului trăieşte prin şi în femeie. Este povestea luminii şi iubirii care s-au îmbrăţişat într-un jurământ tainic şi care şi-a găsit adăpost în pieptul femeii. Simbol al renaşterii, primăvara îi cere femeii să renască o dată cu apariţia ei şi să strălucească purtând cu ea misterul mărţişorului, anume dragostea. Şi nu există un alt mărţişor mai potrivit care să o pună în evidenţă. Însăşi femeia este parfumul primăverii şi pe buzele ei înmuguresc cele mai intense trăiri, florile răsar în privirea ei şi înfloresc într-o confesiune profundă.
Mamă, soţie, fiică, soră, nepoată, iubită şi prietenă, femeia are nevoie de îmbrăţişarea şi iubirea celor dragi. Celor pentru care a luptat şi a devenit ea însăşi un sens. În ochii ei se ascund mărturiile universului: dragoste, putere, grijă şi protecţie. Şi tot din ochii ei se revarsă primăvara.
Femeia este primăvara pasiunii.
Alături de dragoste, putem admira şi alte mărţişoare. Fiecare are povestea lui sau este o poveste. Toate sunt confecţionate din iubire pentru frumos şi femeie. Toate îşi doresc să stea la pieptul femeii şi să îi confere un farmec aparte. Cu toate astea, nicio bijuterie nu are strălucirea dragostei. Dacă femeia nu este iubită şi ochii ei nu strălucesc, atunci niciun accesoriu nu îi poate readuce primăvara în privire. Doar braţele şi iubirea celor dragi transformă femeia într-o primăvară fiindcă doar prin iubire ea poate fi muzica primăverii şi dansul sublim dintre alb şi roşu.
Cu o floare nu se face primăvară, dar cu o femeie alături sigur primăvara îşi spune cuvântul. Femeia este o floare mai specială care merită să fie îngrijită, preţuită şi iubită. Îndată ce primeşte aceste daruri alese, în ochii ei se dezlănţuie anotimpul luminii. Sfat pentru bărbaţi: nu uitaţi să vă strângeţi în braţe primăverile.!
Şi faceţi asta în fiecare anotimp. Aşa vă puteţi reîntoarce oricând în sânul primăverii. Femeile vă aduc strălucirea în inimi, aşa că trebuie să le răsplătiţi cu aceeaşi strălucire. Dăruiţi-le cel mai frumos mărţişor, dragostea, şi aşa veţi afla că există mereu primăvară.
Câteva sfaturi pentru 2023 și pentru restul timpului:
1. Fără muncă/acțiune din partea ta nu se întâmplă nimic. Ai un potențial fantastic, dar de cele mai multe ori îți construiești ziduri mentale care te țin captiv, pe loc. Încearcă. Dărâmă zidurile. Fii liber,trage tare pentru toate visurile tale.Nu uita sa crezi în tine și în Dumnezeu!
2. Ai grijă de tine, de sănătatea ta fizică și mentală. Pare pueril, dar mănâncă bine(sănătos) , dormi bine, relaxează-te, ieși la lumină, nu băga otrăvuri în tine (mai ales tutun), socializează, fă sport. Mare parte din depresii/demotivări/anxietăți se reduc prin următoarele dietă+sport+somn+socializare+plimbare =relaxare!
3. Cea mai mare investiție pe care o poți face e în creier. Nu în lucruri, nu în vrăjeli care-ți fură mințile, nu în clădiri de imagini false. Citește, învață ceva nou, plimbă-te, iubește, dăruieşte din tot sufletul tău.
4. Nu te consuma cu părerea altora despre tine. Riști să cazi psihic. În afară de familie și câțiva prieteni, nimeni nu dă doi bani pe tine în realitate. Oamenii te vor urmări să obțină ceva de la tine sau să te critice și înjure. Apoi se vor întoarce la viețile și problemele lor. Tu mergi înainte cu scopurile tale clare în cap.
5. Timpul trece atât de repede,dacă nu îl folosești dispare. Când te uiți în urmă rămâi cu poveștile tale, cu lucrurile de valoare pe care le-ai făcut pentru tine și cei din jur, cu momentele de fericire. Dar nu privi prea mult în urmă, nu rămâne blocat acolo. Tot ce contează cu adevărat e prezentul.
6. Fă niște rutine ca să folosești cât mai bine o zi. Cum trăiești o zi, ce faci, ce pui în ea va arăta felul în care vei trăi toată viața. Scapă de obiceiurile negative, construiește unele pozitive și dă-i înainte cu trudă, curaj, curiozitate, ambiție.
7. Caută și pune joc și iubire în ceea ce faci. Sunt două elemente indispensabile traiului bun.
8. Vei avea constant parte de lecții în viață. Unele sunt gratuite, altele extrem de scumpe. Necesare ambele. Și inevitabile. Te vei prinde pe parcurs. Și vei deveni tot mai puternic. Ai nevoie să fii puternic în lumea asta. Nu naiv, nu bleg, nu laș. Ci puternic, curajos, cu capul sus. În fiecare zi fă ceva pentru a deveni mai puternic.
Vei fi bine, va fi bine doar dacă vei avea grija de tine! La mulți ani 2023!
Timpul ne uneşte, timpul ne desparte. Timpul stă în nimeni, timpul stă în toate. Strânge în braţe clipa şi adânc trăieşte, Timpul ne desparte, timpul ne uneşte.
Timpul e iubire, timpul e durere. Timpul cere lacrimi, timpul dă putere. Strânge în braţe clipa şi adânc iubeşte, Timpul ne desparte, trupul ne uneşte.
Timpul e speranţă, timpul e credinţă. Timpul este o rană, timpul e voinţă. Strânge în braţe clipa şi adânc gândeşte Timpul ne desparte, şansa ne uneşte.
Timpul e dorinţă, timpul e chemare. Timpul stă în ceruri, timpul stă în mare. Strânge în braţe clipa şi te dăruieşte, Timpul ne desparte, Cerul ne uneşte.
Un an nou mai bun, mai frumos, mai liniștit, mai împlinit, binecuvântat de Dumnezeu!
Coboară iarnă iar pe văi, pe dealuri, Întinde-ţi mantia de nea pufoasă, Dar lasă dorul meu să curgă-n valuri, Din inimă şi dragoste aleasă!. . .
Coboară iarnă şi adu-ne Pace, Coboară prevestind doar vremuri bune Şi lasă clipele în ani să ni se adune
Coboară iarnă din văzduh, cu ceaţă, Cu viscol şi cu ger în nopţi cu lună, Lăsând creionul meu, în vers să spună, Ce mult iubesc a vieţii dimineaţă!. . .
Coboară iarnă, adu bucurie, Speranţei în inimi, dragoste în priviri, Să nu ne pierdem în dezamăgire, Cu o durere adâncă în simţiri. . .
Coboară iarnă şi ca în basme lasă Troienite uliţi şi crâmpei de vis, Adu bucuria în orice casă, Gândului, dă-i zborul liber, spre abis!
Coboară iarnă dar lasă dor să curgă, Izvorul dragostei mi-l lasă ne îngheţat, Din el renasc doar râuri de iubire Ce nici în veri aprinse, nicicând nu au secat!
Coboară iarnă, la fel ca altădată, Jucându-ţi fulgii în văzduh de fluturi, În suflet, îmi găseşti iubire nepătată Şi colb din viaţa mea, n-ai ce să scuturi. . .
Coboară iarnă, că mi-e dor de tine, Tu ai copilăria-n lunecuş, Coboară şi adune numai bine Şi netezește al vieţii greu urcuş. . .
Coboară iarnă, tu aprinzi steluţe În brazi, cu lumânări împodobiţi, Coboară şi adu-ne săniuţe Pe derdeluş, copiii fericiţi!
E alb, a câta oară azi pe dealuri? Iar sufletul meu simte că vii, iarnă, Coboară dar, şi sita ta să cearnă Fulgi albi peste a noastre idealuri. . .
Coboară, că iubirea mea-i fierbinte, Te aşteaptă fără frică de-ngheţare, Ea va rămâne, tot ca mai înainte, Imensă, nesfârşită şi fărâ asemănare!
Coboară iarnă, din văzduh cu ceaţă, Cu viscol şi cu ger în nopţi cu lună, Creionul meu, mai poate ca să spună, Ce mult iubesc a vieţii dimineaţă!. . . „
Să vină iarna ca o evadare Şi ca un dor curat de absolut, Trimite, Doamne, cerul în ninsoare Şi-n puritatea lui un început.
Să vină iarna ca o provocare, Ca ultimul refugiu şi tribut, Alungă, Doamne, sumbra resemnare În care albul n-a mai încăput.
Să vină iarna ca o condamnare În tribunalul dorului pierdut, Trimite, Doamne, Viaţă într-o ninsoare Când zgomotul din oameni a tăcut.
Să vină iarna ca o dezlegare, Ca ultimul descântec şi sărut, Alungă, Doamne, sumbra nepăsare În care cerul nu-i recunoscut.
Să vină iarna ca o tranformare, Să lumineze tot ce am crezut, Trimite, Doamne, cerul ca salvare Că albul omenesc a dispărut.
Să vină iarna ca o sărbătoare, Cum niciodată omul n-a avut, Să viscolească sfânt întru iertare, Nimic să nu mai fie de temut.
Să vină iarna, binecuvântare, Ca un refren, ca un terapeut, Iar cerul printre oameni să coboare Să-i vindece în mod nemaivăzut.
Să vină iarna ca o neuitare, Să fie timpul martor surdomut, Trimite, Doamne, Dragostea-Ţi cea Mare Şi-n albul ei vom şti c-am renăscut.
Postarea din 17 decembrie 2009 numită Scrisoare catre Mos Crăciun ma făcut sa ma gândesc cum ar fi sa urmeze o continuare? Așa că sper sa vă placă.
A trecut ceva timp de când nu ți-am mai scris. Deși în fiecare an sper că o să ajungi și la mine, sub o formă sau alta….
Da, pentru mine ai multe chipuri și forme. Uneori te-ai materializat în ele, alteori nu. Uneori am înțeles, alteori nu.
Cadourile și entuziasmul primirii de cadouri rămân. Însă anul acesta sper să vii la mine astfel:
Sub forma bucuriei simple.
Bucuria de a putea păși prin locuri vechi și locuri noi.
Bucuria de a mirosi frigul dimineților de iarnă și bucuria de a simți pe piele căldura dezmorțită a zilei de mai.
Vino sub forma acestor bucurii mărunte care compun Universul.
Sub forma utilității.
Sunt atât de multe de făcut pe această lume, atât de multe de dăruit! Mereu se vor găsi oameni gata să primească puținul sau nimicul pe care cred că îl am de oferit.
Vino sub forma gândului că mereu va fi loc și pentru mine pe această lume.
Sub forma blândeții.
Față de mine și față de cei din jur. Blândețea de a-mi accepta înfrângerile.
Blândețea de a accepta ce mi se întâmplă într-un moment sau altul, blândețea de a mă privi pe mine însumi cu aceeași răbdare cu care privește o mamă un copil învățând să meargă. Fiecare în ritmul său.
Sub forma curiozității.
Sunt încă multe lucruri pe care nu le-am trăit, pe care nu le-am încercat. Din frică sau comoditate sau…nu am avut ocazia.
Când gânduri negre mă inundă, ajută-mă să văd încă marele necunoscut și să mă înfior de curiozitate și de dorința de a fi în viață și de a trăi noi începuturi și mirări.
Sub forma curajului.
Curajului de a cere ajutor. De a recunoaște când mi-e greu și de a pronunța asta cu voce tare.
De a accepta oboseala trupului și minții și de a învăța să iau pauze pentru a mă recompune.
Sub forma sensului.
Din mine pornește totul. Eu sunt cel care dă culoare lumii prin perspectiva din care privesc viața. Ce se întâmplă în afara mea nu are mereu sens. Eu îi dau sensul. Iar asta înseamnă că am mai multă putere decât mi-aș fi putut închipui.
Nu în ultimul rând, vino sub forma speranței.
Chiar dacă viața mea nu este întotdeauna așa cum mi-aș dori să fie , chiar dacă, în trecut, mi-am pus singur piedici, ține-mă pe drumul meu, pe drumul transformării în cea mai bună variantă a mea.
Vino sub forma speranței că oamenii potriviți îmi vor ieși în cale și sub forma speranței că există mereu un mâine care să mă aducă mai aproape de cine sunt eu cu adevărat.
Cât mai vorbim de drepturi şi de viaţă? Cât mai vorbim de omul din mulţime? Tot ce-i frumos se simte, nu se învaţă! Iar a trăi înseamnă profunzime.
Cât mai vorbim de noi şi societate? Cât mai vorbim de omul care moare? Tot ce contează stă în libertate, Ce n-are preţ înseamnă o valoare. Cât mai vorbim de ce nu mai există? E un război absurd pentru putere, E lupta cea mai josnică şi tristă.
Cât mai vorbim de lacrimi şi de boală? Cât mai vorbim de legi şi suferinţă? Umanitatea e fundamentală, Tot ce e sfânt se scaldă în credinţă.
Cât mai vorbim de soare şi de vreme? Cât mai vorbim de ploi şi de furtună? Că linistea e-n zările supreme, Iar omul doar nelinişti mai adună.
Cât mai vorbim de om şi influente? Cât mai vorbim de drepturi şi de nume? Că am ajuns umile existenţe Ce îşi refuză rostul de pe lume.
Cât mai vorbim de cer şi de natură, De marea care-n taină se agită? Tot ce-i mai rău în viaţă stă în ură, Iar Universul vrea să ne transmită.
Cât mai vorbim de vis şi de speranţă, Cât mai vorbim de bani şi rătăcire? Că omul fuge în extravaganţă Şi nu mai are timp pentru iubire.
Cât mai vorbim de drepturi şi de viaţă? Cât mai vorbim de traiul care moare? Tu, om pierdut, trezeşte-te şi învaţă Cum să renaşti prin ceruri, foc şi mare.
Senin e dreptul nostru la speranţă, Acest albastru nu e efemer, Stă dincolo de timp şi de distanţă Supremul drept de a avea un cer.
În lipsa lui nimic nu se mai poate, Un trup în întuneric prizonier, Iubirea-i peste tot şi peste toate, Dar nu ar exista fără de cer.
Priviţi, vă rog, amurgul care tace Şi un răsărit ce scrie în mister, Nu e lumina cea care ne face Să respirăm în dreptul la un cer?
A crede şi a spera până la fine, Oricât ar fi pământul de sever, Dar nu stă-n noi puterea de a obţine Firescul drept de a avea un cer?
Acesta-i omul,călător prin lume, Adeseori mai trist sau mai stingher, Dar nu-şi găseşte rost şi nici un nume De n-ar avea supremul drept la cer.
Timpul e iubire, timpul e durere. Timpul cere lacrimi, timpul dă putere. Strânge-n braţe clipa şi adânc iubeşte, Timpul ne desparte, trupul ne uneşte.
Timpul ne uneşte, timpul ne desparte. Timpul stă în nimeni, timpul stă în toate. Strânge-n braţe clipa şi adânc trăieşte, Timpul ne desparte, timpul ne uneşte.
Timpul e speranţă, timpul e credinţă. Timpul e o rană, timpul e voinţă. Strânge-n braţe clipa şi adânc gândeşte: Timpul ne desparte, şansa ne uneşte.
Timpul e dorinţă, timpul e chemare. Timpul stă în ceruri, timpul stă în mare. Strânge-n braţe clipa şi te dăruieşte, Timpul ne desparte, Cerul ne unește!
Cum poate scrie omul veşnicia Când timpul prin iubire se măsoară Şi-n ochii neputinţei se strecoară Secunda care îşi plânge agonia?
Un farmec blând tăcerea împresoară, În suflete se scaldă elegia Şi în haina serii curge fantezia, Doar liniştea din stele mai coboară.
Să-ţi fie clipa candelă cerească, Iar visul să-l îmbraci în amintiri, Să porţi pe braţe taina îngerească
Şi s-o ascunzi mereu în nemuriri. Căci inima putea-va să cunoască Doar timpul care arde în iubiri.
Atenția pe care i-o oferi persoanei de lângă tine arată cât de mult o iubești.
Cele mai multe conflicte se rezolvă prin comunicare deschisă.
Nu trebuie să ieși din zona ta de confort, ci să o lărgești.
Viața ta e mai puțin despre tine și mai mult despre binele pe care îl faci celorlalți.
Visează măreț, dar mergi pe drumul visurilor tale, altfel nu se vor împlini niciodată.
Orice frică depășită te propulsează enorm.
Cele mai multe temeri sunt construite de noi.
Fericire continuă nu există, ea fiind un amalgam de stări bune și mai puțin bune, toate împlinindu-te.
Învață să ai recunoștință pentru lucrurile bune care ți se întâmplă și pentru oamenii faini care îți ies în cale. Mai ales pentru oameni.
Nu strânge ani anoști în tine, ci povești. Unitatea de măsură a vieții este povestea, nu anul.
Ai grijă de tine prin acțiuni mărunte pe care să le îmbrățișezi în fiecare zi.
Felul în care îți consumi ziua îți arată felul în care îți consumi întreaga viață.
Arată-ți vulnerabilitatea. Ești mai uman așa.
Nu ezita să ceri deschis ajutorul celorlalți.
Dacă un lucru poate fi făcut în următoarele trei minute, fă-l.
Joacă-te cât de mult poți în fiecare zi.
Renunță la gândurile excesive. Te erodează pe interior și-ți distrug toate organele.
Banii nu-ți asigură nici o fericire. Dacă ești singur și n-ai nici măcar prieteni buni aproape, ai degeaba bani. Îi vei cheltui compulsiv, încercând să astupi niște goluri. Nu vei reuși.
Traiul complicat nu aduce fericire. Ideală este simplificarea în orice registru.
Construim din mers drumul de sub noi și ne adaptăm mereu. Nu suntem pregătiți pe deplin pentru nimic.
Lucrurile frumoase apar de regulă când suntem în stări urâte și când nu mai credem că e posibil să apară lucruri frumoase.
Dacă ai succes peste noapte, poți pierde tot peste următoarea noapte. Succesul vine după muncă grea, ambiție, sacrificiu, perseverență.
Oamenii de lângă tine te vor stimula, îți vor fi modele sau ți se vor opune, încercând să te dărâme. Ambele categorii sunt importante pentru tine.
Nu te consuma prea tare analizând părerea oamenilor despre tine. Va fi mereu pestriță.
Dacă faci ceea ce-ți place nu se cheamă că nu muncești. Muncești de-ți sar capacele în continuare.
O minte mohorâtă va ține închise ușile din jurul tău. O minte veselă și pozitivă le va deschide pe multe. Când sunt multe deschise, apare însă o problemă: alegerile. Alegerile sunt extrem de grele.
Faci alegeri bune după ce faci alegeri foarte proaste. Vei face mereu din ambele, dar de la un punct le vei cosmetiza pe cele proaste. Care sunt, oricum, niște lecții formidabile.
Învață să refuzi elegant, fără explicații lungi. Nu vei mulțumi pe toată lumea. Te vei autodistruge încercând asta.
Cele mai frumoase lupte în viață sunt cele pe care le dai pentru alți oameni.
Ești capabil de lucruri incredibile. N-ai idee cât poți crește și ce poți deveni.
Cele mai frumoase lucruri sunt cele care nu pot fi măsurate.
E ok să greșești. Acceptă asta și asumă-ți cu sinceritate greșelile.
Sinceritatea poate speria pe mulți, dar e cheia reușitei. Fiți voi înșivă. Dacă veți forța lucrurile doar pentru a impresiona, veți ajunge să nu mai impresionați pe nimeni. Lăsați totul într-un ritm natural.
Altruismul nu este deloc un alt truism. Este una din calităţile care certifică omenia. Trebuie să ne deschidem mereu sufletul. Dar, să nu uităm să deschidem şi ochii. Nu întotdeauna oferim ce trebuie, cum trebuie şi cui trebuie.
Nu spun că sunt cazuri în care e bine să nu dăruim sau e rău să dăruim, ci doar că sunt cazuri în care e mai bine să dăruim altora. Mereu e bine să dăruim, dar acest bine are două condiţii: cum şi cui.
Există vreo măsură în tot ceea ce facem? Dacă vorbim de sentimente, nu. Sigur că e frumos să le dăruim fără măsură şi necondiţionat. Şi mizez pe vorbele lui Octavian Paler: Adevărata „măsură” a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin „lipsa de măsură„: dorind „fără măsură„, îndrăznind „fără măsură„, iubind „fără măsură„. De fapt, acest aforism ne îndeamnă să trăim iubind cu intensitate, să luptăm pentru ceea ce ne dorim cu ardoare, să riscăm şi să îndrăznim să ne îndeplinim idealurile.
Însă, dincolo de sentimente şi motivaţii, există o măsură în toate acţiunile noastre. Dreapta măsură sau măsura corectă. Tot ce depăşeşte dreapta măsură periclitează liniştea şi echilibrul nostru interior. Dar cum ştim că e corectă măsura în care o facem şi când trebuie să dăruim? Raţiunea este cea care ne ajută să analizăm îndeaproape. Şi auto-educaţia. Să dăruieşti, aşadar, oricând este nevoie. Dar să o faci în măsura corectă. Să ştii cui dăruieşti şi cum trebuie să faci asta.
De pildă, sunt mulţi oameni care îşi plâng de milă şi cărora ajungem apoi şi noi să le plângem de milă. Dar nu toţi ajung în aceste situaţii nefericite din pricina unor necazuri. Unii dintre ei îşi sapă singuri groapa din inconştienţă, lene sau nepăsare. Şi ajung la un moment dat să depindă de alţii pentru a-şi duce traiul. Se mulţumesc cu darurile altora fără a mai depune vreun efort să se ridice din groapa în care se află. Se complac în sfera lor cea sumbră şi nu cred că ştiu să aprecieze mâna care li se întinde. Ei nu se vor ridica fiindcă le este mai uşor să primească. Lenea e comodă şi apoi se va abona la tine privindu-te ca pe o fundaţie caritabilă care-i serveşte necesităţile. Atunci când dăruim acestor tipuri de oameni, de fapt nu procedăm corect. În primul rând, le întreţinem lenea şi nepăsarea, ca mai apoi să fim incorecţi faţă de alţi oameni care chiar ar merita sprijinul nostru. E vorba de acei oameni care trec printr-un necaz. Cei care fără voia lor s-au trezit îngenunchiaţi şi neputincioşi. Care s-au îmbolnăvit, cărora le-a ars casa sau au pierdut pe cei dragi şi au rămas singuri. Aceşti oameni merită ajutorul nostru pentru a se ridica. Ajutându-i pe ei, verbul a dărui va avea măsura corectă. Este ca şi când am merge pe un drum. În stânga noastră sunt leneşii, nepăsătorii şi cei care au probleme şi aşteaptă doar să le rezolve ceilalţi. În dreapta noastră sunt cei care suferă cu adevărat loviţi de necazuri grele, care dorm în frig şi ştiu ce e foamea. Corect este să ne oprim la cei care au nevoie cu adevărat de ajutorul nostru.
Verbul a oferi devine înălţător atunci când vorbim de calitate, şi nu de cantitate. Nu contează cât dai, atâta timp cât o faci din tot sufletul şi într-un mod necondiţionat. Unii au puţin, dar din puţinul lor oferă cu drag celor nevoiaşi. Aceasta este calitatea dăruinţei.
Îmi amintesc una din înţeleptele povestioare spuse de bunicul meu odata: Era o femeie simplă şi nevoiaşă. O chema Ana… Într-o zi, se strângeau ajutoare pentru câţiva copii orfani. Fiecare a dat ce avea şi ce putea, iar Ana le-a dat copiilor 2 mere. Lumea, aşa cum judecă de obicei, ar fi spus că e prea puţin darul ei: Doar 2 mere?!? Dar ea a răspuns cu ochii înlăcrimaţi: Este tot ce am avut. Bunicul concluziona: Iată cât de mare poate fi puţinul unora! Ceea ce unora li se pare puţin, pentru alţii e tot. Cred că acest gest nobil este exemplul perfect pentru calitatea dăruinţei.
Ce putem dărui? O haină, o floare, dar şi o vorbă bună, un sfat şi sprijin moral. Verbul a dărui nu se rezumă doar la lucruri de ordin material, el însuşi este ofertant. Mulţi au nevoie de o încurajare, de o îmbrăţişare sau de vorbe frumoase. Sunt şi oameni singuri de care nu trebuie să uităm niciodată. Lor trebuie să le oferim o vorbă bună şi un umăr la nevoie. Când vorbeşti, spui o poveste. Când asculţi, aduci o mângâiere. Să dăruim aşadar şi mângâiere şi sprijin moral. Este mare nevoie de ele în această lume.
Oricând e binevenit un gest frumos. Dacă vrei să dăruieşti cuiva ceva, fă-o din toată inima, dar deschizând bine ochii. Oferă întotdeauna celui care are nevoie. Dar oferă-i ceea ce are nevoie. Aceasta este măsura corectă. Să oferi din lumina ta, dar celor care vor să o primească şi să se înalţe. Nu celor care au ajuns şi locuiesc în întuneric de bună voie.
Tot ceea ce dăruim din suflet se va întoarce la noi într-un fel sau altul. O altă lege universală în care cred cu tărie. Dar nu trebuie să dăruim gândindu-ne la vreo recompensă. Ci pur şi simplu pentru că trebuie să arătăm umanitate. Pentru că trebuie să începem de la noi dacă vrei să facem această lume mai frumoasă şi mai caldă. Însă, cum spuneam, mare atenţie cui şi când dăruim. Nici iubirea, cel mai înălţător sentiment uman, nu trebuie oferită oricui. Dacă ajunge la persoane care nu o apreciază sau care o batjocoresc, atunci trebuie să înţelegem că nu e oferită corect. Nici faţă de noi, nici faţă de alţii care îşi doresc cu ardoare şi ar merita acest sentiment deosebit. Dăruieşte în măsura corectă şi atunci îţi vei păstra şi echilibrul interior.
Eu posed cu adevărat doar ceea ce am dăruit, spunea Seneca. Bunurile pe care le dăruim sunt cele pe care le deţinem cu adevărat. Iubirea, lumina interioară şi liniştea vor fi ale noastre doar dăruindu-le. Aşadar, fiţi iubire, lumină şi linişte. Când exişti doar pentru tine e o simplă existenţă. Dar când exişti şi pentru alţii, atunci înveţi să trăieşti cu adevărat.
Am greșit de multe ori până acum și mi-am făcut o necesară retrospecție pe care o așez aici, în speranța că poate va motiva pe unii dintre voi. E uman să greșim, să tragem învățăminte, să corectăm ce putem. E ideal să învățăm din greșelile altora, dar aici teoria nu prea se pupă cu practica, pentru că până nu ne lovim noi de niște lucruri, degeaba le vedem pe la alții, că experiența noastră va fi cel mai bun profesor. Dar vreau totuși să aștern greșelile mele, măcar să vă dea de gândit, să vă scuture, să vă îndemne la unele analize.
1. M-am consumat prea mult cu părerile altora despre mine. Garry Vee spunea că atunci când decizi să nu mai auzi vocile celorlalți, reușești să faci lucruri cu adevărat mărețe. M-am umplut cu tensiuni, temeri dezamăgiri, mi-am scăzut încrederea în mine, mi-am pus serioase întrebări dacă e bine ce fac atunci când am procesat comentariile pline de răutate ale oamenilor care nici măcar nu mă cunosc și-și permit, pentru că atât pot ei, să mă critice, să mă atace.
Din 2008 când am început acest blog pana acum, pentru că despre postările de tot felul care ma reprezinta vorbesc, a venit la pachet cu o doză de răutate De ce? Pentru că am scris mereu pe bune despre tot ce ma reprezinta, despre ce și cum gândesc.
2. Am avut perioade lungi în care am citit foarte puțin. Recunoscut mi-a plăcut sa citesc, odată… Acum e stupid când mă gândesc înapoi, regret enorm. M-am reapucat de o regulă relativ simplă: încerc să citesc câteva pagini dimineața, la cafea, și uneori câteva pagini seara, înainte de culcare, sub lampă, cu o lumină plăcută,muzică pe fundal, să mă scufund în lectură.
3. N-am mai făcut cel puțin o oră de sport pe zi, aruncându-mă în fel de fel de lucruri. Nici nu mai concep acum. Sunt o persoană activă, mă mișc mult, dar mi-am setat o regulă să lucrez principalele grupe musculare, putând face asta lejer și acasă, cu un minimum de deranj și echipament. Sportul aduce stare de bine în tot corpul, trage și bună dispoziție, schimbă felul în care funcționează creierul, faci totul mult mai bine. O stare de legumă pleoștită pe fotoliu sau scaunul de birou cred că nu încântă pe nimeni.
4. Eu am tras mai mult pentru alții și mai puțin pentru mine. Am obosit. Nu regret, dar am picat de prea multe ori în ideea asta că nu mi se cuvine ceva, chiar dacă tot ce am făcut a fost prin eforturile mele. Am preferat să nu zic nu, am dorit să dăruiesc, să mă dăruiesc în tot și toate.
5. Am uitat că trebuia să rămân un oarecare. Să fiu conștient de potențialul meu, de valoarea mea, de statutul meu, dar să nu-mi umflu egoul, pentru că el e toxic. Orgoliul mi-a distrus de multe ori și unele relații de iubire, când am simțit, în mod eronat, că persoana de lângă mine nu apreciază importanța mea închipuită. O aprecia prea bine, dar voia tocmai să-mi arate că trebuie să rămân simplu, umil, cu picioarele pe pământ.
6. N-am știut multă vreme să mă debarasez de unele persoane toxice. Unii chiar nu merită să fie ținuți aproape și, chiar dacă poate părea dur, ar fi bine să învățăm să ne luăm tălpășița și să căutăm alte sfere. Eu am deprins greu asta. Cred că de acest tip de detox avem nevoie în viață.
7. N-am știut nici să păstrez relațiile cu oamenii minunați, pentru că iarăși am picat în extreme, cum cred că mulți o fac. Când am fost într-o relație de iubire, mi-am ignorat colegii, prietenii mai vechi, stând preponderent în acea relație, iar asta a generat conflicte în ambele zone. Un echilibru aici aduce beneficii bilaterale.
8. M-am aruncat să fac niște lucruri pe care le văzusem la alții. Nu erau ale mele, nu mă reprezentau, dar le vedeam la ei și trebuia să le fac sau dețin și eu, în proiecții cumva legate și de dobândirea fericirii. Nimic mai fals. Alergăm de prea multe ori după himere, ignorăm chestiile simple și bune de lângă noi.
9. Mi-am plantat în cap frici care au acționat ca saboți grei pe toate roțile mele. Evident că ele erau nefondate, dar am făcut asta ceva timp, m-am îngreunat singur, am pierdut oportunități grozave.
10. Mi-am construit un alter ego pe Facebook chiar și pe blog chiar dacă am încercat să aștern acolo lucruri veritabile din mine, uneori m-am îndepărtat. Viața mea reală era plină de carențe, iar pe blog sau Facebook puneam liste despre fericire, poate ca o formă de a (mă) motiva, ca o refulare, ca o proiecție măreață…
Știu că pe social media mulți scriu fals, n-am vrut niciodată să pictez o viață perfectă, dar m-a lovit un sentiment puternic de incompatibilitate, pentru că parcă nu mai eram eu acolo.De asta și unele pauze în care aici pe blog nu mai scriam nimic,pur și simplu nu reușeam sa fiu eu, să mă regăsesc.
11. N-am avut curajul să iau decizii care presupuneau lărgirea unei zone de confort și spargerea unei bule de siguranță. Culmea e ca deobicei ma adaptez repede și ușor dar se mai întâmpla să mă adaptez greu, dar asta iar a fost o idee plantată greșit în capul meu, printre multe alte temeri nefondate. Am greșit mult, am învățat și mai mult, dar nu regret deloc că am avut într-un târziu curajul să fac asta.
Să nu trăieşti cu temeri, să nu devii ostil, Să strângi la piept speranţa, să râzi ca un copil. Să nu renunţi la luptă de vrei să biruieşti, Să strângi la piept iubirea căci doar atunci trăieşti.
Să înveţi şi de la oameni, să înveţi şi de la mări, Să alergi spre bucurie, să fugi de întristări. Să faci mereu din noapte cea mai frumoasă zi, Să ştii că numai Cerul te poate ocroti.
Să înveţi şi de la soare, să înveţi şi de la nori, Să nu renunţi la visuri şi sfintele valori, Să faci mereu din iarnă cel mai frumos veşmânt, Să ştii să porţi lumina oriunde pe pământ.
Să nu trăieşti în grabă, mereu să te opreşti Să strângi în braţe clipa, să-nveţi s-o preţuieşti. Să nu renunţi la tine, să nu renunţi la Cer, Să scrii eternitate în tot ce-i efemer.
Să dăruieşti respect, să dăruieşti iertare, Să fii un dor adânc şi o lacrimă din soare, Să fii mereu iubire şi atunci vei învăţa Că viaţa este însăşi puterea de a învia!
51 de lucruri anapoda pe care le facem iar și iar, cam cu toții, cam în fiecare zi. Cam trist.
1. Ne văităm prea mult. 2. Ne culcăm pe o ureche. 3. Facem proiecții absurde. 4. Ne consumăm cu lucrurile negative. 5. Nu comunicăm deschis. 6. Nu ne mișcăm suficient. 7. Nu facem lucruri noi. 8. Nu-l ascultăm suficient pe celălalt. 9. Nu ne ascultăm suficient pe noi. 10. Ne sperie iubirea. 11. Ne învelim în straturi anoste și reci. 12. Ne îndepărtăm de oameni. 13. Ne îndepărtăm de noi. 14. Facem lucruri pentru ceilalți. 15. Facem prea puțin pentru noi. 16. De multe ori gândim inutil de mult. 17. Uneori gândim prea puțin. 18. Nu știm să spunem nu. 19. Ignorăm semnale simple. 20. Investim enorm în interfețe. 21. Investim infim în esența noastră. 22. Ne sufocăm în planuri și reguli. 23. Vrem să mulțumim pe toată lumea. 24. Ne obosim cu toate nimicurile. 25. Facem ceva pentru că ceilalți așa fac. 26. Spunem ceva pentru că ceilalți spun. 27. Nu ridicăm privirea din pământ. 28. Nu știm să ne îndreptăm. 29. Nu știm să ne purtăm capul pe umeri. 30. Nu ne cunoaștem cu adevărat. 31. Alergăm după iluzii. 32. Ne atrag ierarhiile absurde. 33. Ne atrag niște bani urâți. 34. Ținem în noi lucruri neterminate. 35. Ne îmbogățim colecția de măști. 36. Înotăm în orgoliu. 37. Nu ne mai atrage natura. 38. Ne atrage biroul. 39. Așteptăm prea mult de la alții. 40. Ne facem o educație care nu ne educă. 41. Uităm să-i respectăm pe ceilalți. 42. Uităm să ne respectăm pe noi. 43. Ne hrănim cu toate prostiile. 44. Ne hrănim ego-urile cu toate prostiile. 45. Ne izolăm de oameni. 46. Nu vrem să ne autodepășim. 47. Nu suntem în armonie cu noi înșine. 48. Trăim din amintiri sau în proiecții. 49. Ignorăm calmul clipei prezente. 50. Ne înconjurăm de nonsens. 51.Credem în tot și toate mai puțin în Dumnezeu.
Viaţă, care nu ai nici o vârstă, Spune-i clipei care nu are timp Să oprească ceasul ce-o derută, Verbul a trăi e in contratimp.
Mamă, tată, care nu aveţi vârstă, Dar aveţi puteri de-a nemuri, Voi învingeţi ceasurile vremii Care sau oprit a vă cinsti.
Dragoste, tu, taina primăverii, Spune-i vieţii care va ierna Să îngheţe ceasul prin trăire, Astfel clipa poate guverna.
Inimă, tu, casa veşniciei, Spune-i vieţii care va fugi Să oprească ceasul într-o clipă Să înţelegem verbul a trăi.
Fericire, care nu ai vârstă, Spune-i vieţii care sa intristat Să oprească ceasul cu un zâmbet, Verbul a trăi a înviat.
Viaţă, care nu ai nici o vârstă, Timpul a inţeles ce reprezinţi, Nici un ceas nu poate să mai bată Când rostim iubire şi părinţi.
Dragă iubit Tată cu ocazia zilei de nume și totodata zilei de naștere, iti urez tot binele și sănătatea din lume. Astăzi este o zi mare, o zi frumoasa de sărbătoare, la mulți ani tuturor sărbătoriților de Constantin și Elena!
Astazi, privind cerul senin m-am gandit ca fiecare femeie merita respectul, iubirea, intelegerea, ingaduinta si ajutorul lor, al celor care formeaza „sexul puternic”. Caci indiferent cat de „manager” ar fi o femeie, cat de „ofiter”, cat de „sofer” sau cu alte asemenea s-ar ocupa, joburi inaccesibile acum nu mult timp lor…in strafundul mintii, sufletului si inimii sunt atat de plapande.
Caci asa cum spun de nenumarate ori cred ca valoarea unei femei nu se refera la frumusetea ei fizica sau numarul de barbati care o curteaza… sau in contul de la banca… sau in marca masinii pe care o conduce.. Valoarea unei femei nu sta in hainele sale, in numarul si felul excursiilor pe care le face, in numarul de ore petrecut la sala sau in mancarea din farfurie. Valoarea unei femei sta in sufletul pe care il ofera celorlalti, fara a cere nimic in schimb!
Valoarea unei femei sta in vorbele blande si mangaierile ei. In clipele oferite celorlalti in momente care ar putea sa fie doar ale ei.
Valoarea unei femei sta in zambetul si ochii care ascund mai mult decat pot spune cuvintele, in gandurile pe care le daruieste celorlalti.
Valoarea unei femei consta in ingaduinta cu care iarta si dorinta cu care uita suferinta ei
Valoarea femeii sta in straduinta cu care isi tamaduieste ranile pentru a putea merge mai departe, dragostea daruita neconditionat si firec celorlalti fara a face economie
Suna ciudat titlul, asa-i? Oamenii nu au valoare si nu pot fi etichetati cu preturi precum produsele din raftul unui magazin. Nu ma refer la acel tip de valoare. Dupa cum spunea si marele Bob Marley, nu lucrurile pe care le poti cumpara te fac bogat, ci viata in sine pe care o traiesti alaturi de cei care te iubesc. Cu siguranta fiecare om, la un moment dat va reusi sa isi gaseasca un suflet pereche. Se spune ca sufletele umbla prin Univers atata timp cat e necesar pentru a-si intalni pe cineva asemanator si compatibil. E un pic de metafora aici, o metafora care vrea sa sublinieze cat de greu este sa gasesti o femeie exact pentru tine.
Asadar, care este valoarea unei femei? Valoarea unei femei care iti este alaturi la rau (caci la bine toate isi sunt alaturi), este INESTIMABILA. Orice barbat isi doreste alaturi o femeie care sa aiba grija de el.
Astăzi, o ai lângă tine. Ea este a ta. Ea te-a făcut centrul Universului ei. Ea ți-a dat tot ceea ce celelalte femei nu au putut să-ți ofere. Și a făcut-o de fiecare dată cu sufletul deschis. Niciodată nu a avut vreo pretenție pentru lucrurile pe care ți le-a oferit.
De dragul tău, face orice pentru a te vedea fericit. Doar despre asta este dragostea, nu? Când se uită la tine și te vede împlinit este cea mai mare realizare a ei. Și, pentru ea, ești perfect cu toate imperfecțiunile tale, căci știe că le are și ea pe ale ei. Abia așteaptă să te îmbrățișeze, să te sărute și să afle cum ți-a fost ziua.
Astăzi, o ai lângă tine și ești sigur că te iubește. Însă, astăzi, tu nu îi știi valoarea. Nu i-o știi pentru că crezi că totul ți se cuvine, chiar dacă, de o vreme, tu nu îi mai aduci Nici o bucurie. Ai jura că poți să te desparți de ea la orice oră din zi sau noapte. Ai jura că ai găsi alte zece femei mai bune decât ea. Dar, vezi tu, siguranța asta vine din faptul că tu crezi că ea nu va renunța la tine niciodată.
Mâine, o vei pierde, tocmai pentru că nu ai putut să îi fii motiv de fericire. S-a luptat cu ea, pentru a rămâne lângă tine. Însă sufletul ei nu a mai putut câștiga lupta cu rațiunea. Pentru prima dată, de când sunteți voi. Te iubește, dar nu îi este bine. Și alege să plece, să își ia timp să își revină și să învețe că merită lucruri frumoase, așa cum le oferă și ea.
Iar tu te trezești, dintr-o dată, singur. Singur și gol. Singur și fără direcție. Și, în singurătatea asta, îi afli valoarea. Acum îți dai seama ce a fost pentru tine, ce a făcut pentru tine, la ce a renunțat pentru tine, la ce a suportat de dragul tău atâta vreme. Îți dai seama că zecile de femei mai bune decât ea nu prea există. Îți dai seama că niciuna nu te accepta așa cum ești și, poate, niciuna nu își va face atât timp cât și-a făcut și ea pentru a îți spune că unele lucruri ar trebui îmbunătățite.
Pe ea, cea care te iubea, n-ai ascultat-o. Desigur, pentru că erai sigur că nu ai sa o pierzi.
Cel pe care-l transformă în fapte, nu doar cel pe care l-a scos pe gură. Gura spune povești, faptele realitatea, după cum bine știm. Bărbatul valorează exact atât cât face. Nici mai mult, nici mai puțin. Bărbatul valorează mult dacă se dedică femeii, acelei femei care merită.
Un bărbat care-ți promite multe și nu face mai nimic, înseamnă timp pierdut, sentimente consumate în van, speranțe false și dorințe ce nu se vor împlini niciodată. Oricât de mult ți-ai dori!
Bărbatul valorează cât suma tuturor promisiunilor sale pe care le duce la bun sfârșit, realizându-le pentru fericirea femeii de lânga, dar și pentru propria fericire. De cele mai multe ori, acești bărbați, cei care pun preț pe fericirea femeii, a cuplului, nu promit nimic, tocmai pentru că nu vor să dezamăgească. Ei tac și fac. Sunt cei care nu prea spun mare lucru, dar fac tot ce le stă în putință. De cealaltă parte se află cei care spun multe, dar nu fac mai nimic.
Știu mulți care ar minți femeia doar pentru a o avea câteva nopți, doar pentru a câștiga aprecierea prietenilor lui. Știu că există și astfel de specimene, căci orice pădure are și uscături. Să nu-i crezi, doar după ce încep să dea viață vorbelor. Prin fapte, prin muncă asiduă, prin dorința lui de a te vedea pe tine fericită. Desigur, dacă întâlnești un astfel de bărbat, să-l apreciezi, te rog.
Un bărbat care se respectă și își respetă femeia nu vorbeşte prea mult despre ce ar putea face, ci lasă femeii dreptul la replică după ce a înfăptuit ceea ce-i revenea lui. El, prin fapte şi puţine vorbe, îți va intra în minte, suflet şi pat. Un astfel de bărbat este cel care te va face să tremuri de plăcere, care-ţi va înmuia genunchii doar privindu-te, care te va impresiona tăcând, care te va face să-l doreşti fără să-ţi ceară în mod expres iubirea.
Un bărbat pentru care merită să lupți să devii cea mai bună variantă a femeii din tine va apela la tăcere, în loc să te mintă, pozând în cel atotputernic. Pentru că știe că, odată spuse, vorbele nu mai pot fi luate înapoi.
Sufletul este un univers nelimitat, pe când raţiunea este un univers limitat. În acest univers al sufletului se petrec fenomene importante pentru fiinţa umană, se încheagă armonii sau se dezlănţuire furtuni, se dau lupte crâncene sau se aşterne o linişte profundă. Aceste fenomene interioare aduc echilibrul sau dezechilibrează fiinţa umană. Raţiunea trimite diverse mesaje sufletului, iar el le prelucrează. Gândurile noastre sunt un factor primordial în declanşarea stărilor sufleteşti. Ele dau sentinţa şi de aceea trebuie să luptăm pentru drepturile noastre lăuntrice stimulând în mod favorabil raţiunea. Omul este o imperfecţiune perfectă. Şi cred că e perfect că nu atingem perfecţiunea şi că luptăm mereu pentru desăvârşire. Ne antrenăm într-o cursă care ne motivează şi ne face mai puternici. Ne dă un sens, un imbold de a ne zbate şi a lupta. Învăţăm că fericirea vibrează doar în câteva momente şi alergăm mereu cu o dorinţă aprigă să prindem în palme câteva clipe de fericire şi să le simţim profunzimea. Şi le preţuim mai mult dacă ştim şi cum arată nefericirea. Un cer mereu senin denotă perfecţiune. Dar nu au şi norii farmecul lor? Fără nori cerul nu ar mai fi la fel. Cum am trăi intensitatea dacă am cunoaşte perfecţiunea şi viaţa ar fi mereu senină? Dar viaţa nu e doar despre primăveri şi veri, şi ea are toamnă şi iarnă. Fiecare anotimp al vieţii are farmecul şi rostul lui. Dacă toate frumuseţile ni s-ar aşterne în faţă deodată, dacă toate situaţiile s-ar rezolva de la sine, dacă drumurile noastre ar fi modelate doar din flori, dacă ne-ar iubi toată lumea şi am reuşi fără niciun efort să ne atingem obiectivele, atunci unde ar mai fi tăria, frumuseţea vieţii şi sensul nostru de a exista?
Fericirea o atingi rareori, dar merită să alergi dupa ea toată viaţa. Stendhal Primăvara vieţii este fericirea, cel mai scurt şi mai intens anotimp prin care trecem. O armonie între cuget şi simţire, un joc marcat şi limitat de timp, ceea ce omul a catalogat drept fericire nu înseamnă perfecţiune, ci plăsmuire într-un obiectiv. Ea nu are un curs constant şi o defineşte instabilitatea. O poţi evalua în frânturi de timp. E vorba de acele clipe în care realizezi că ai tot ce contează, că un vis de-ale tale devine împlinit. E vorba de acele clipe când strângi în braţe persoanele dragi, de fericirea din ochii părinţilor de dragostea pe care o primeşti necondiţionat, de iertarea care ţi se oferă, de revederea unor locuri şi persoane care ţi-au marcat existenţa într-un mod frumos, de însănătoşire, de salvarea altor suflete rătăcite cărora le aduci momente de fericire prin fapte măreţe, de reuşita ta şi a celor dragi după un drum lung şi anevoios cu multe sacrificii şi eforturi.
Fericirea nu e consecventă, ea înseamnă redefinire. Când devine o stare permanentă se rezumă doar la mulţumire. Poţi fi împăcat şi mulţumit cu tine însuţi mereu, dar asta nu înseamnă adevărata fericire. Dacă primeşti constant lucrurile pe care le doreşti fără a face vreun efort, atunci acest răsfăţ e departe de clipele intense de fericire. Şi tocmai în asta constă farmecul fericirii: să-i simţi tăria în anumite clipe care devin speciale. Acele lacrimi de fericire care mărturisesc trăirea intensă, acel zâmbet plin de strălucire care îţi face privirea să lumineze.
Răsfăţul cu care ne obişnuim nu ne face fericiţi. George Eliot Oamenii sunt diferiti şi tocmai de aceea privesc diferit şi termenul fericire. Îi dăm variate conotaţii în functie de ceea ce ne defineşte şi de dorinţele noastre. Ne deosebim prin gândire, ţeluri şi construcţie interioară şi de aceea fiecare crede că fericirea arată într-un anume fel. Poate că ea îmbracă mai multe haine şi mai multe chipuri, însă cred că pătrunde în noi în acelaşi mod profund. Sunt câţiva factori cu care este corelată întotdeauna şi de care depinde. Dragostea este cel mai important factor, în lipsa căreia nu poţi cunoaşte nici fericirea. Alţi factori sunt liniştea sufletului, libertatea şi sănătatea.
Fericirea nu o regăsim în lucruri materiale fiindcă banii nu o pot cumpăra. Ea trebuie să fie o valoare şi doar sufletul o poate câștiga. Dacă s-ar dobândi prin averi şi doar bogatul ar putea să o simtă, atunci câtă lume ar fi nedreptățită şi în ce valori s-ar oglindi? Fericirea se măsoară cu sufletul şi se citeste în priviri. Fericirea stă într-o îmbrăţişare, într-o faptă nobilă pentru ceilalţi care îţi umple sufletul de bucurie, în gesturi care, deşi par mărunte, poarta cu ele clipe deosebite.
Adevărata fericire costă puţin. Când costă mult, nu e de soi bun. Chateaubriand Ecou sufletesc de o rară frumusete, fericirea se răsfrânge în fiinţa noastră pentru a ne lumina şi vindeca. Ea nu are preţ, o simtim doar preţ de câteva clipe. Acele clipe scriu pagini importante în cartea vieţii noastre la care ne vom reîntoarce mereu să ne reamintim cât de sus poate urca în intensitate sufletul şi cât de frumos este să atingi lumina vieţii. Şi poate că Octavian Paler avea dreptate când spunea că nu există fericire de care să îţi aminteşti fără tristeţe.
Pentru că nu toţi înţeleg semnificaţia fericirii, mulţi aleargă orbeşte după alte lucruri în care nu se regăseşte şi nu se va regăsi niciodată măcar un strop de fericire. Deşi le par măreţe, acele lucruri sunt de fapt expresii ale deşertăciunii. Îşi doresc succes şi avuţii, însă o viaţă strălucitoare nu înseamnă să atingi succesul, ci să atingi inimile oamenilor. Uită să mai privească în ochii copiilor lor unde se află strălucirea fericirii, uită să dăruiască, să iubească şi să ierte. Uită de profunzimea sufletului. Şi dacă nu îţi mângâi sufletului şi nu îl hrăneşti în mod frumos, atunci şi fericirea va sta departe.
Dacă s-ar clădi o casă a fericirii, cea mai mare cameră ar fi sala de aşteptare. Jules Renard Despre tristeţea sufletului s-au scris mii de pagini şi mulţi şi-au lăsat lacrimile acolo mărturie. Tristeţea este toamna sufletului, acel anotimp fără de care viaţa nu ar mai fi la fel de intensă. Cred că tristeţea dă un sens aparte fericirii şi că numai atunci când ai cunoscut tristeţea poţi realiza ce înseamnă fericirea şi ce câştig sufletesc reprezintă ea. Frământările, gândurile şi îndoielile tale îţi aduc uneori tristeţea alături. În cursa noastră către împlinire alergăm printre lacrimi, bucurii, patimi, fericire şi dureri. Lacrima este mesagerul inimii. Poate fi tristeţe sau fericire revarsată la exterior. Adesea ea mărturiseşte o durere a sufletului şi tristeţe. Dar lacrima are povestea şi rostul ei.
Cred că tristeţea este rana sufletului şi durerea gândului. Uneori când cazi în plasa tristeţii poti să cazi într-o capcană care te va duce la depreciere. De aceea e important să deschizi bine ochii, sa laşi raţiunea să cearnă gândurile şi ideile şi să fii atent la cei care te înconjoară şi îţi pot provoca tristeţe. Să nu te rătăceşti de tine însuţi şi să cauţi mereu să te redescoperi prin prisma altora. Să încerci sa te vindeci prin ceilalţi: iubindu-i, dăruind, iertând şi valorificând frumuseţile lumii. Doar aşa putem vindeca pământul de durere şi strânge în palme o lacrimă cerească ce ne poate lumina şi înveli în dragoste atât pe noi cât şi pe ceilalţi. Numai iubirea poate să trateze tristeţea şi numai în ochii şi braţele ei vei găsi mereu alinare. Iubirea pentru cei dragi, pentru natură, pentru Dumnezeu si pentru tot ce te înconjoară. Dacă emani iubire, dacă sădeşti bucurii, atunci vei putea atinge petalele fericirii.
Foarte interesant este paradoxul din artă. Desi ea te vindecă fiind lumină, fără tristeţe nu şi-ar putea întregi forma. Fără tristeţe cum ar mai căpăta profunzime poezia şi culoare tablourile? Fără tristeţe cum ar mai curge notele muzicale ca să ajunga la inimile noastre? Uneori are un farmec aparte şi cred că şi un rost. Trebuie doar să o aşezi pe treapta potrivită. Cele mai triste poezii de dragoste sunt şi cele care ne-au impresionat cel mai mult. Şi vorbesc de dragoste în toate sensurile: pentru părinţi, pentru ţară, pentru copii, pentru natură, pentru Divinitate. Cele mai expresive tablouri care ne-au impresionat au fost atinse de un penel al tristeţii, iar melodiile care au devenit legende au fost cântate tot cu profundă tristeţe. Unii nu îşi lasă durerile să zboare fiindcă nu ştiu să trăiască fără ele, iar aceia sunt mai cu seamă artiştii, cei care ne vindecă prin puterea artei.
Ochii îs doi şi-s tristi, d-apoi inima că e singură? Grigore Vieru Tristeţea e precum un amurg, iar fericirea precum un răsărit. Însă numai împreună ele realizează un tablou reuşit. Aşa cum nu e noapte fără zi, nici asfinţit fără răsărit, aşa nu e nici fericire fără de tristeţe. Dacă ar lipsi tristeţea, probabil că lumea ar fi un tablou perfect pe pânza vremelniciei. Însă prin ochii tristeţii poate cunoaşte şi alte profunzimi, iar în artă cred că atinge apogeul.
Timpul care nu a fructificat şi spatiul care a rămas necunoscut îşi spun cuvântul tot prin tristeţe. Şi pentru că timpul pe care îl avem e limitat, cuvântul ei este dureros de neplăcut. Însă îl asculţi totuşi şi înveţi, devii mai înţelept, mai puternic, mai motivat.
Omul este precum soarele: are un timp în care răsare şi un timp în care apune. Trebuie doar să trăieşti privind răsăritul şi înţelegând că poate el anunţă apusul vieţii tale. Fiecare clipă de fericire este un dar nepreţuit pe care trebuie să îl strângi la piept ca să înveţi că poţi pătrunde dincolo de timp şi spaţiu prin iubire. Suntem nonculori şi doar prin ceilalţi devenim culori. Fericirea are culoare, deci ea ne poate fi oferită doar de cei care ne înconjoară şi tot astfel o putem dărui şi noi celorlalţi.
Va doresc un Paște Fericit alături de cei dragi vouă!
Simplitatea este o trăsătură complexă şi cât mai rară în ziua de astăzi când mulţi caută să iasă în evidenţă prin fel şi fel de mijloace, desigur nu de lăudat. Haine şi masini scumpe, opulenţă în toate sensurile cuvântului, dar unde e adevărata strălucire? Unde sunt calităţile care îl fac pe om cu adevărat deosebit? Să porţi o haină deosebită înseamnă să te remarci prin altruism, demnitate, personalitate, inteligenţă, caracter, educaţie, cinste ori talent. Poate că nu se mai pune preţ pe aceste calităţi, dar ele vor rămâne mereu definitorii pentru un om special. Educaţia şi demnitatea sunt maşinile cu care se plimbă, iar bunul simţ este croitorul său.
Am cunoscut diverşi oameni deosebiţi şi am înţeles ce caracteristici comune au. Nu modestia îi aseamănă mereu, ci simplitatea de a fi diferiţi: de a sări mereu în ajutorul altora mai nefericiţi decât ei, de a avea o educaţie aleasă şi a respecta pe ceilalţi în orişice condiţii, de a străluci intelectual, de a dovedi caracter şi, nu în ultimul rând, de a fi oameni. Cam la asta se rezumă simplitatea astăzi: omenie. Şi, pentru că este din ce în ce mai rară, a ajuns deosebită. Multe fiinţe, puţini oameni.
Altruismul nu este deloc un alt truism. Şi, cu atât mai mult, este de admirat când vine din partea unor oameni care nici nu au posibilităţi materiale. Am văzut astfel de oameni, şi nu atât de rar, gata oricând să ajute pe alţii şi să le ofere din puţinul lor. Poate şi pentru că ei înţeleg mai bine cum este să trăieşti cu lipsuri, ori poate că pe ei nu i-a afectat strălucirea falsă a banului şi au rămas cu sufletul nepătat. Am văzut oameni necăjiţi care au reuşit să aducă o bucurie altora, desigur că am văzut şi mai înstăriţi care au luat atitudine şi au făcut ceva pentru alţii aflaţi la ananghie. Însă una este să dai când ai şi alta este să dai riscând poate să renunţi la tine. Asta te face deosebit.
În noi ascundem temeri şi căinţă, Dar nu privim spre sfintele valori, Secată-i bolta noastră de credinţă
Şi reci suntem şi noi adeseori. Ne vom purifica prin dăruinţă Aşa vom deveni învingători. (Unde-s valorile de altădată)
Cât costă să te opreşti în drum lângă un bătrân care nu poate supravieţui cu pensia şi iese în stradă să vândă o floare sau o lingură? Câteva secunde de omenie. De bun simţ, de respect pentru cei care erau un simbol şi care din vina noastra au ajuns pe străzi. A societăţii care îi condamnă la suferinţă şi batjocură. Cine să îşi mai amintească de bătrâni sau de suferinzi când sunt multe alte interese la mijloc?
Oamenii deosebiţi, aceia care nu uită că există şi suflete mai triste, că pe lumea asta să aduci bucuria în ochii altuia e o fericire mai mare decât să urci într-o limuzină. Şi câteva secunde de omenie înseamnă lacrimi de fericire în ochii unor fiinţe care merită atenţia noastră şi de care nu trebuie să uităm niciodată.
Personalitatea este de altfel o trăsătură distinctivă. Am văzut personalităţi care nu aveau personalitate şi am văzut şi oameni de rând care ştiau cum să îşi urmeze drumul şi năzuinţele într-un mod corect, fără a jigni sau înşela pe ceilalţi. Oameni care s-au construit şi ridicat frumos prin muncă, cinste şi demnitate. Oameni care încă păstrează principiile şi valorile şi le respectă. De multe ori un temperament vulcanic ascunde un suflet mare şi ne lăsăm păcăliţi doar de aparenţe. Sunt şi oameni care par calmi, plăcuţi, însă nu se ştie dacă ei vor lua atitudine pentru a face lumea mai bună. Eşti deosebit atunci când faci ceva deosebit pentru lumea în care trăieşti şi pentru cei care te înconjoară, nu doar pentru tine. Gura mai păcătuieşte, fapta cred că este mult mai importantă.O personalitate este aceea care se dăruieşte, nu se justifică.Petre Ţuţea
Cât despre educaţie, eu o văd primordială. Dacă educaţie nu e, nu cred că mai putem şlefui ceva la acel om. Vorbim deja de un om matur care şi-a conturat caracterul şi trăsăturile. Cum spuneam, se mai schimbă moda şi vremea, însă oamenii sunt aproape imposibil de schimbat. Cine ştie ce mare imbold să îi motiveze, dar nu am văzut oameni needucaţi care s-au transformat. Un om educat face să răsară soarele pe unde trece. Vorbim de cei 7 ani de acasă sau bunul simţ. La fel şi în privinţa caracterului. De regulă, aceste valori sunt în strâns raport de interdependenţă. Dacă eşti educat, ai şi caracter, iar un om de caracter este cu siguranţă unul educat.Educația și cinstea sunt postamentul dreptății care stau la loc de frunte în vântul eternității.
Şi inteligenţa ne face deosebiţi, dar numai când stă la braţul unui caracter frumos. Am cunoscut oameni inteligenţi, dar egoişti şi nepăsători la problemele altora. Susţin ideea că e importantă şcoala şi cartea şi că niciodată nu vor fi de prisos, însă voi susţine întodeauna un suflet frumos care face mai frumoasă viaţa altora.Inteligenţa fără caracter nu valorează nimic.Cicero
Iată cât adevăr stă în vorbele lui Eliade: Ce oameni excepţionali trec pe lângă noi, anonimi, şi noi admirăm prosteşte atâţia neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa şi „opinia publică”, numai pentru că le-a popularizat numele politica şi literatura. De câte ori nu ai remarcat că alţii îşi iau drept modele de viaţă pe cei care îi promovează presa şi care, nu de puţine ori, sunt lipsiţi de valori şi omenie?! Asta e vina multora care percep greşit termenii de valoare şi important. Ei cred că om de valoare înseamnă să fii în atenţia presei, fără a mai sesiza dacă cei pe care îi admiră atât au ceva de spus sau dacă au făcut ceva remarcabil, şi că eşti important doar atunci când mulţi stau cu gura căscată şi te ascultă. Dar, de multe ori, gurile căscate sunt ale unor pierde-vară care nu înţeleg nicidecum ceea ce dă importanţă şi frumuseţe vieţii. Însă un om de valoare este cel care prin existenţa şi prin faptele sale a făcut mai frumoasă existenţa altora. Un om important este acela pentru care se roagă multe suflete înainte de culcare că au o pâine pe masă, un acoperiş deasupra capului sau că au supravieţuit. Aceştia sunt oamenii excepţionali pe care trebuie să îi admirăm şi care ar merita diplome de omenie.
Şi simplitatea vestimentară rămâne deosebită. Stilul clasic, simplu va rămâne mereu elegant şi rafinat. Nu 7 haine sau accesorii moderne ne fac interesanţi şi deosebiţi. Hainele oricum împrumută o parte din personalitatea ta şi te descriu într-o oarecare măsură, aşa că e important şi cum le porţi şi ce anume transmiţi celor din jur. Eleganţa interioară are cel mai greu cuvânt, iar ea se va înfăţişa mereu într-o simplitate care îşi păstrează farmecul.
Respectă omul simplu şi vei fi un om deosebit. Întinde mâna către un neajutorat şi vei arăta omenie. Şterge lacrimile şi alină suferinţa altora şi vei fi un om de valoare. Păstrează-ţi mereu demnitatea şi acţionează cinstit, doar aşa vei rămâne un exemplu. În toată simplitatea oamenilor deosebiţi stă omenia. Atât de complexă şi de rară, dar pur şi simplu, de admirat.
Romantic Dreamer 